Scrisoarea Apostolică Orientale Lumen a sf. papă Ioan Paul al II-lea

Posted onAuthorMonahul

SCRISOAREA APOSTOLICĂ

ORIENTALE LUMEN

A SFÂNTULUI PĂRINTE IOAN PAUL AL II-LEA CĂTRE EPISCOPI, CLER ȘI CREDINCIOȘI CU OCAZIA CENTENATURLUI SCRISORII APOSTOLICE ORIENTALIUM DIGNITAS A PAPEI LEON AL XIII-LEA

Venerabili frați, preaiubiți fii și fiice ale Bisericii,

  1. Lumina Orientului (Orientale Lumen) a luminat Biserica universală de când ne-a cercetat pe noi „Răsăritul cel de sus” (Lc 1, 78), Isus Cristos, Domnul nostru, invocat de toți creștinii ca Răscumpărător al omului și speranță a lumii.

Această lumină i-a inspirat predecesorului meu, papa Leon al XIII-lea, Scrisoarea apostolică Orientalium dignitas, prin care a voit să apere rostul tradițiilor răsăritene în întreaga Biserică[1].

Cu ocazia centenarului acestui eveniment și a inițiativelor contemporane prin care acest pontif dorea să încurajeze refacerea unității cu toți creștinii din Răsărit, am voit să fie adresată Bisericii Catolice o chemare asemănătoare, îmbogățită prin numeroasele experiențe de relații și întâlniri realizate în decursul secolului trecut.

Ca urmare, întrucât credem că venerabila și antica tradiție a Bisericilor răsăritene constituie o parte integrantă a patrimoniului Bisericii lui Cristos, prima necesitate pentru catolici constă în a o cunoaște spre a se putea hrăni din ea și a favoriza, după mijloacele fiecăruia, procesul unității.

Frații noștri catolici răsăriteni sunt pe deplin conștienți de a fi, împreună cu frații ortodocși, purtători vii ai acestei tradiții. E necesar ca și fiii Bisericii Catolice de tradiție latină să poată cunoaște această comoară în plinătatea ei și să simtă astfel, împreună cu papa, dorința vie de a fi redată, Bisericii și lumii, manifestarea deplină a catolicității Bisericii, exprimată nu de o singură tradiție, nici – încă și mai puțin – comunitate opusă celeilalte; și să putem aprecia și noi pe deplin acest patrimoniu indiviz al Bisericii universale revelat de Dumnezeu[2], care se păstrează și crește în viața Bisericilor din Răsărit ca și în a celor din Apus.

  1. Privirea-mi se întoarce către Orientale lumen care strălucește din Ierusalim (cf. Is 60, 1; Ap 21, 10), orașul în care Cuvântul lui Dumnezeu, făcut om pentru mântuirea noastră, iudeu „născut din neamul lui David” (Rm 1, 3; 2 Tm 2, 8), a murit și a înviat. În acest oraș sfânt, Duhul Mângâietor a fost trimis peste Maria și ucenici. De aici s-a răspândit în lume Vestea ce bună, căci, plini de Duhul Sfânt, ei „vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală” (Fap 4, 31). De aici, din Maica tuturor Bisericilor[3], Evanghelia a fost predicată tuturor națiunilor, și multe dintre ele se fălesc că au avut pe unul dintre apostoli ca martor dintâi al Domnului[4]. În acest oraș, cele mai variate culturi și tradiții au fost primite în numele unicului Dumnezeu (cf. Fap 2, 9-11). Întorcându-ne spre el cu nostalgie și recunoștință, regăsim forța și entuziasmul de a spori căutarea armoniei în această dimensiune autentică și multiformă care rămâne idealul Bisericii[5].
  2. Un papă, fiu al unui popor slav, simte în mod aparte în inimă chemarea acestor popoare către care s-au îndreptat doi frați sfinți, Chiril și Metodiu, strălucite exemple de apostoli ai unității care au știut să-L vestească pe Cristos în căutarea comuniunii între Răsărit și Apus, chiar în pofida greutăților care deja opuneau uneori cele două lumi. Am insistat în mod repetat asupra exemplului activității lor[6], adresându-mă deopotrivă și tuturor celor care le sunt fii în credință și cultură.

Aș vrea să lărgesc acum aceste considerații și să cuprind toate Bisericile răsăritene, în varietatea tradițiilor lor diverse. Îmi îndrept gândul către frații Bisericilor din Răsărit, cu dorința de a căuta împreună forța pentru a răspunde întrebărilor pe care și le pune omul de astăzi, din orice colț al lumii. Aș dori să privesc cu atenție patrimoniul lor de credință și de viață, conștient de faptul că drumul unității nu poate admite întoarceri, ci este ireversibil, ca și chemarea Domnului la unitate. „Preaiubiți prieteni, avem această datorie comună, trebuie să spunem împreună de la Răsărit la Apus: Ne evacuatur Crux (cf 1 Co 1, 17). Să nu fie lipsită de sens Crucea lui Cristos, căci dacă este lipsită de sens Crucea lui Cristos, omul nu mai are rădăcini, nu mai are perspective, e distrus! E strigătul sfârșitului de secol douăzeci. Strigătul Romei, al Constantinopolului, al Moscovei. Strigătul întregii creștinătăți: al Americilor, al Asiei, al tuturor. E strigătul noii evanghelizări.”[7]

Gândul meu se întoarce către Bisericile din Răsărit, așa cum au făcut numeroși alți papi în trecut, simțind că le revenea lor, înainte de toate, datoria de a păstra unitatea Bisericii și de a căuta neobosit unirea creștinilor acolo unde aceasta ar fi fost distrusă. O legătură deosebit de strânsă ne unește deja. Avem aproape totul în comun[8], și mai ales aspirația sinceră către unitate.

  1. Strigătul oamenilor de azi, care caută un sens vieții lor, ajunge la toate Bisericile. Percepem în el chemarea celui care-și caută Tatăl uitat și pierdut (cf. Lc 15, 18-20; In 14, 8). Femeile și bărbații de azi ne cer să li-L arătăm pe Cristos, care-L cunoaște pe Tatăl și ni L-a făcut cunoscut (cf. In 8, 55; 14, 8-11). Lăsându-ne interpelați de întrebările lumii, ascultându-le cu umilință și blândețe, deplin solidari cu aceia care le exprimă, suntem chemați să arătăm prin cuvinte și gesturi de astăzi, imensele bogății pe care Bisericile noastre le păstrează în comoara tradițiilor lor. Învățăm la școala Domnului însuși, care, în drumul Său, se oprea printre oameni, îi asculta și i se făcea milă de ei când îi vedea „ca niște oi fără păstor” (Mt 9, 36; cf. Mc 6, 34 ). De la El trebuie să învățăm acea privire de iubire prin care îi împăca pe oameni cu Tatăl și cu ei înșiși, transmițându-le puterea care singură este în măsură să vindece orice om.

În fața acestei chemări, Bisericile din Răsărit și din Apus sunt invitate să se concentreze asupra esențialului: „Nu ne putem înfățișa în fața lui Cristos, Domnul istoriei, dezbinați cum am fost în decursul celui de-al doilea mileniu. Aceste dezbinări trebuie să facă loc apropierii și bunei înțelegeri; rănile trebuie vindecate pe drumul unității creștinilor”.[9]

Dincolo de slăbiciunile noastre, trebuie să ne adresăm singurului Învățător, făcându-ne părtași la moartea Lui astfel încât să ne lepădăm de acest atașament pătimaș față de sentimente și amintiri legate nu de lucrurile mari pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi, ci de evenimente omenești produse într-un trecut care încă ne mai împovărează inimile. Duhul să ne limpezească privirea ca să ne putem îndrepta împreună către omul contemporan care așteaptă Vestirea cea plină de bucurie. Dacă la așteptările și suferințele lumii aducem un răspuns armonios, dătător de lumină și viață, vom contribui mai eficient la vestirea Evangheliei oamenilor din timpul nostru.

I

A CUNOAȘTE RĂSĂRITUL CREȘTIN, O EXPERIENȚĂ DE CREDINȚĂ

  1. „În efortul de aprofundare a adevărului revelat, metodele și mijloacele de a cunoaște și de a exprima cele dumnezeiești au fost diferite în Răsărit și în Apus. Nu e de mirare, așadar, că anumite aspecte ale misterului revelat sunt uneori mai bine percepute și prezentate de unul decât de celălalt, astfel încât aceste formulări teologice diverse trebuie considerate nu arareori mai mult complementare decât opuse.”[10]

Având în inimă întrebările, aspirațiile și experiențele la care m-am referit, îmi îndrept gândul către patrimoniul creștin al Răsăritului. Nu am intenția să îl descriu, nici să îl interpretez: ascult Bisericile Răsăritene, despre care știu că sunt interprete vii ale comorii tradiționale pe care o păstrează. Contemplând acest patrimoniu, apar în ochii mei elemente de mare însemnătate pentru a înțelege pe deplin și integral experiența creștină și, prin urmare, pentru a da un răspuns complet așteptărilor bărbaților și femeilor de azi. Într-adevăr, Răsăritul creștin are, comparativ cu orice altă cultură, un rol unic și privilegiat, în măsura în care constituie cadrul originar al Bisericii de la început.

Tradiția creștină răsăriteană implică un mod de a primi, a înțelege și a trăi credința în Domnul Isus. Din acest punct de vedere, este foarte apropiată de tradiția creștină apuseană, care se naște și se hrănește din aceeași credință. Și totuși diferă, legitim și admirabil, în măsura în care creștinul răsăritean are un mod propriu de a simți și înțelege, prin urmare și un mod original de a-și trăi relația cu Mântuitorul. Aș voi să spun că sunt apropiat, cu respect plin de emoție, de actul de adorație pe care îl exprimă aceste Biserici, mai curând decât să izolez una sau alta dintre chestiunile teologice specifice apărute de-a lungul veacurilor, în opoziție polemică, în disputa dintre apuseni și răsăriteni.

De la începuturi, Răsăritul creștin a îmbrăcat forme interioare diverse, arătându-se capabil să adopte trăsăturile caracteristice ale fiecărei culturi, cu deosebit respect pentru fiecare comunitate particulară. Nu putem decât să-i mulțumim lui Dumnezeu, cu adâncă emoție, pentru minunata varietate cu care a știut să alcătuiască, din bucăți diferite, un mozaic atât de bogat și compozit.

  1. Anumite aspecte ale tradiției spirituale și teologice, comune diverselor Biserici din Răsărit evidențiază sensibilitatea, comparativ cu formele pe care le ia răspândirea Evangheliei în Apus. Conciliul Vatican II le rezumă astfel: «Se știe cu ce dragoste celebrează creștinii răsăriteni oficiile liturgice, mai ales Euharistia, izvor de viață pentru Biserică și chezășia slavei viitoare, prin care credincioșii, uniți cu episcopul, ajung la Dumnezeu Tatăl prin Fiul Său, Cuvântul ce s-a întrupat, a murit și a fost preamărit în revărsarea Duhului Sfânt. Ei intră astfel în comuniune cu Preasfânta Treime și se fac „părtași firii Sale dumnezeiești” (2 Pt 1, 4)».[11]

În aceste linii se conturează concepția creștinului răsăritean, al cărui țel este participarea la firea dumnezeiască prin comuniunea cu misterul Sfintei Treimi. „Monarhia” Tatălui și ideea mântuirii se precizează, potrivit iconomiei, așa cum o prezintă teologia răsăriteană după sfântul Irineu de Lyon și cum e dezvoltată de Părinții capadocieni.[12]

Participarea la viața trinitară se face prin liturgie și, în special, în Euharistie, mister de comuniune cu trupul glorificat al lui Cristos, sămânță a nemuririi.[13] În îndumnezeire și mai ales în sacramente, teologia răsăriteană atribuie un rol cu totul particular Duhului Sfânt: prin puterea Duhului care rămâne în om, îndumnezeirea începe deja pe pământ, făptura este transfigurată și se inaugurează Împărăția lui Dumnezeu.

Învățătura Părinților capadocieni despre îndumnezeire a intrat în tradiția tuturor Bisericilor răsăritene și constituie o parte din patrimoniul lor comun. Ea poate fi rezumată în ideea pe care sfântul Irineu o exprimase deja în secolul al II-lea: astfel încât acest Fiu al lui Dumnezeu să se facă Fiul omului pentru ca, la rândul său, omul să se facă fiu al lui Dumnezeu.[14] Această teologie a îndumnezeirii rămâne una dintre achizițiile deosebit de dragi gândirii creștine răsăritene.[15]

Pe acest drum al îndumnezeirii ne preced cei pe care harul și angajarea pe calea binelui i-au făcut „întru totul asemenea” lui Cristos: martirii și sfinții.[16] Și, printre ei, un loc aparte îl ocupă Fecioara Maria, din care s-a născut mlădița lui Iesei (cf. Is 11, 1). Ea nu este doar imaginea Mamei care ne așteaptă, ci Preacurata care – realizare a atâtor prefigurări veterotestamentare – este icoană a Bisericii, simbol și anticipare a omenirii transfigurate de har, model și speranță sigură pentru toți cei care-și îndreaptă pașii către Ierusalimul ceresc.[17]

Accentuând puternic realismul trinitar și implicația sa în viața sacramentală, Răsăritul asociază credința în unitatea firii dumnezeiești cu caracterul incognoscibil al esenței dumnezeiești. Părinții răsăriteni afirmă totdeauna că este imposibil să știm ce este Dumnezeu; tot ce putem ști e că El este, pentru că S-a făcut cunoscut în istoria mântuirii ca Tată, Fiu și Duh Sfânt.[18]

Acest sentiment al inexprimabilei realități dumnezeiești se reflectă în celebrarea liturgică, în cadrul căreia sensul tainei este perceput atât de puternic de către toți credincioșii Răsăritului creștin.

„Și în Răsărit se găsesc comori ale tradițiilor spirituale exprimate în mod deosebit prin monahism. Acolo, încă din timpurile glorioase ale sfinților Părinți, a înflorit spiritualitatea monastică, ce s-a răspândit apoi în Apus, devenind, ca să zicem așa, sursa organizării vieții monahale a latinilor și conferindu-i mai târziu o nouă vigoare. Prin urmare se recomandă insistent catolicilor să se apropie mai des de aceste bogății spirituale ale Părinților răsăriteni, care înalță omul întreg la contemplarea misterelor dumnezeiești”.[19]

Evanghelie, Biserică și cultură

  1. Cu alte ocazii am evidențiat faptul că o primă mare valoare trăită în mod particular în Răsărit constă în atenția față de popoare și culturile lor, ca să poată răsuna în toate limbile Cuvântul lui Dumnezeu și lauda Sa. M-am oprit asupra acestei teme în Scrisoarea enciclică Slavorum apostoli, în care notam că sfinții Chiril și Metodiu „au dorit să devină întru totul asemenea celor cărora le aduceau Evanghelia; au voit să se integreze acestor popoare și să împărtășească în întregime soarta lor”[20]; „era vorbă de o nouă metodă de cateheză”[21]. Făcând aceasta, ei exprimau o atitudine foarte răspândită în Răsăritul creștin: „Întrupând Evanghelia în cultura autohtonă a popoarelor pe care le evanghelizau, sfinții Chiril și Metodiu au avut meritul particular de a forma și dezvolta acea cultură sau, mai curând, mai multe culturi”[22]. La ei, respectul și considerația pentru culturile particulare se unesc cu pasiunea pentru universalitatea Bisericii, pe care se străduiesc neobosit să o realizeze. Atitudinea celor doi frați din Salonic este reprezentativă, în antichitatea creștină, pentru un stil tipic al mai multor Biserici: revelația este vestită într-un mod adaptat și este făcută înțeleasă pe deplin atunci când Cristos vorbește limba diferitelor popoare, când acestea pot citi Scriptura și cânta liturgia în limba lor, folosind expresii care le sunt proprii, aproape reînnoindu-se minunile Rusaliilor.

Într-o vreme în care dreptul fiecărui popor de a se exprima potrivit patrimoniului său de cultură și gândire este tot mai mult recunoscut ca fundamental, experiența fiecărei Biserici răsăritene ni se prezintă ca un exemplu, demn de interes, de reușită a inculturării.

Învățăm de la acest model că, dacă voim să evităm reapariția particularismelor și a naționalismelor exacerbate, e necesar să înțelegem că vestirea Evangheliei trebuie să fie în același timp profund înrădăcinată în specificitatea culturilor și deschisă convergenței într-o universalitate care este un schimb vizând îmbogățirea comună.

Între aducere-aminte și așteptare

  1. Astăzi ne simțim adesea prizonierii prezentului: ca și cum omul și-ar fi pierdut conștiința apartenenței la o istorie care îl precede și îi urmează. Ca răspuns la această dificultate de a se situa între trecut și viitor, cu recunoștință pentru binefacerile primite și pentru cele viitoare, Bisericile din Răsărit îndeosebi oferă un sens acut al continuității, care ia numele de Tradiție și așteptare eshatologică.

Tradiția este patrimoniul Bisericii lui Cristos, amintire vie a Celui înviat pe care apostolii l-au întâlnit, despre care au dat mărturie și a cărui amintire vie au transmis-o succesorilor lor, prin impunerea mâinilor, într-un șir neîntrerupt asigurat de succesiunea apostolică, până la episcopii de astăzi. Ea se articulează în patrimoniul istoric și cultural al fiecărei Biserici, modelat în ea de mărturia martirilor, părinților și sfinților, ca și de credința vie a tuturor creștinilor, de-a lungul veacurilor, până în zilele noastre. Nu este vorba de o repetiție neschimbată de formule, ci de un patrimoniu care păstrează viu nucleul kerygmatic originar. Tradiția ferește Biserica de pericolul de a primi doar idei schimbătoare, o confirmă în certitudine și continuitate.

Înțelegând datinile și obiceiurile proprii fiecărei Biserici ca pură imobilitate, riscăm cu siguranță să îi răpim Tradiției caracterul său de realitate vie, care crește și se dezvoltă, al cărei garant este Duhul tocmai pentru că ea vorbește oamenilor din toate timpurile. Și cum deja înțelegerea Scripturii crește împreună cu cel care o citește[23], tot astfel orice alt element al patrimoniului viu al Bisericii crește prin înțelegerea credincioșilor și se îmbogățește cu aporturi noi, în fidelitate și continuitate[24]. Doar o asimilare religioasă, în ascultarea credinței, a ceea ce Biserica numește „Tradiție”, va permite acesteia să se întrupeze în diferitele situații și condiții socio-culturale[25]. Tradiția nu e niciodată pură nostalgie a lucrurilor sau formelor din trecut, nici regret al privilegiilor pierdute, ci amintirea vie a Miresei pe care Iubirea ce o locuiește o păstrează veșnic tânără.

Dacă Tradiția ne situează în continuitatea trecutului, așteptarea eshatologică ne deschide către viitorul lui Dumnezeu. Fiecare Biserică trebuie să lupte împotriva tentației de a se considera ca absolut ceea ce ea împlinește, și deci a se celebra pe sine însăși, sau de a se lăsa pradă tristeții. Timpul aparține lui Dumnezeu și tot ce se săvârșește în timp nu se identifică niciodată cu plinirea Împărăției, care este totdeauna un dar gratuit. Domnul Isus a venit ca să moară pentru noi și a înviat din morți, pe când creația, mântuită în speranță, suspină și suferă durerile unei nașteri (cf. Rm 8, 22); Domnul însuși se va întoarce pentru a supune Tatălui universul (cf. 1 Cor 15, 28). Biserica invocă această revenire, iar monahul și călugărul sunt martorii ei privilegiați.

Răsăritul exprimă într-un mod viu realitățile tradiției și așteptării. Îndeosebi liturgia sa este în întregime memorial al mântuirii și invocare a întoarcerii Domnului. Și dacă Tradiția învață Bisericile fidelitatea față de ceea ce le-a dat naștere, așteptarea eshatologică le invită să fie ceea ce nu sunt încă pe deplin și Domnul voiește ca ele să devină, așadar să caute necontenit noi căi de fidelitate, învingând pesimismul, proiectate către speranța lui Dumnezeu care nu dezamăgește niciodată.

Trebuie să le arătăm oamenilor frumusețea aducerii-aminte, forța care ne vine de la Duhul și care face din noi martori pentru că suntem fii de martori: trebuie să-i facem să guste minunățiile pe care Duhul le-a presărat de-a lungul istoriei, să le arătăm că într-adevăr Tradiția le păstrează, dând astfel speranță celor care, chiar de nu și-au văzut eforturile încununate de succes, știu că altcineva le va împlini; atunci omul se va simți mai puțin singur, mai puțin închis în spațiul îngust al acțiunii sale individuale.

Monahismul ca exemplaritate a vieții baptismale

  1. Aș voi să privesc vastul peisaj al creștinismului din Răsărit de pe o culme aparte, care ne permite să-i distingem numeroasele trăsături: monahismul.

În Răsărit, monahismul a păstrat o mare unitate, necunoscând, ca în Apus, constituirea a diverse tipuri de viață apostolică. Diferitele expresii ale vieții monastice, de la cenobitismul strict, așa cum îl concepeau Pahomie sau Vasile cel Mare, la eremitismul mai riguros al unui Antonie sau Macarie Egipteanul, corespund mai mult unor etape diferite ale drumului spiritual decât unei alegeri între diferite stări de viață. Oricum ar fi, toate se referă la monahismul însuși, în orice formă s-ar exprima. Mai mult, monahismul nu a fost considerat în Răsărit doar ca o condiție aparte, proprie unei categorii de creștini, ci, în mod particular, ca un punct de referință pentru toți cei botezați, potrivit darurilor oferite fiecăruia de Domnul, înfățișându-se ca o sinteză emblematică a creștinismului.

Când Dumnezeu ne cheamă în mod radical, ca în cazul vieții monastice, persoana poate atinge atunci gradul cel mai înalt a ceea ce sensibilitatea, cultura și spiritualitatea sunt în măsură să exprime. Aceasta este cu atât mai mult valabil pentru Bisericile răsăritene, pentru care monahismul a constituit o experiență esențială, iar astăzi continuă să înflorească în aceste Biserici, îndată ce ia sfârșit persecuția și inimile se pot înălța libere către ceruri. Mănăstirea este locul profetic în care creația devine laudă a lui Dumnezeu, iar porunca iubirii, trăită în mod concret, devine ideal de coexistență umană; în sânul ei, ființa umană îl caută pe Dumnezeu fără bariere sau piedici, devenind o referință pentru toți, purtându-i în inimă și ajutându-i să-L caute pe Dumnezeu.

Aș voi de asemenea să amintesc mărturia strălucită a monahiilor din Răsăritul creștin. Ea a înfățișat un model de valorizare a specificului feminin în Biserică, depășind mentalitatea epocii. În timpul recentelor persecuții, mai ales din țările Europei de est, când numeroase mănăstiri masculine au fost închise cu violență, monahismul feminin a întreținut flacăra vieții monastice. Carisma monahiei, cu caracteristicile-i proprii, e un semn vizibil al maternității lui Dumnezeu, la care se referă adesea Sfânta Scriptură.

Mă voi întoarce, așadar, către monahism, pentru a identifica valorile pe care le consider foarte importante astăzi în exprimarea contribuției Răsăritului creștin la mersul Bisericii lui Cristos către Împărăție. Fără a se mărgini exclusiv la experiența monastică sau la patrimoniul Răsăritului, aceste aspecte au dobândit adesea o conotație particulară. Pe de altă parte, încercăm să punem în valoare nu exclusivitatea, ci îmbogățirea reciprocă în ceea ce unicul Duh a dat naștere în unica Biserică a lui Cristos.

Monahismul a fost dintotdeauna sufletul însuși al Bisericii răsăritene: primii monahi creștini s-au născut în Răsărit, iar viața monastică a fost o parte integrantă a lumen răsăriteană transmisă în Apus de marii Părinți ai Bisericii indivize[26].

Principalele trăsături comune care unesc experiența monastică a Răsăritului cu cea a Apusului fac din acestea o admirabilă punte de fraternitate prin care unitatea trăită strălucește chiar mai mult decât în dialogul dintre Biserici.

Între Cuvânt și Euharistie

  1. Monahismul arată în mod particular că viața este suspendată între două culmi: Cuvântul lui Dumnezeu și Euharistia. Ceea ce înseamnă că el este întotdeauna, chiar în formele sale eremitice, un răspuns personal la o chemare individuală și totodată un eveniment eclezial și comunitar.

Pentru monah, punctul de plecare este Cuvântul lui Dumnezeu, un Cuvânt care cheamă, invită, interpelează personal, ca în cazul Apostolilor. Când cineva este mișcat de acest cuvânt, se naște supunerea, adică ascultarea care schimbă viața. Monahul se hrănește în fiecare zi cu pâinea Cuvântului. Lipsit de această pâine, e ca și mort, nu mai are nimic de transmis fraților săi, căci Cuvântul este Cristos, căruia monahul e chemat să i se conformeze.

Chiar când cântă împreună cu frații rugăciunea care sfințește timpul, el continuă asimilarea Cuvântului. Foarte bogata imnografie liturgică, de care toate Bisericile din Răsărit sunt, pe drept cuvânt, mândre, nu e decât prelungirea Cuvântului citit, înțeles, asimilat și, în fine, cântat: aceste imnuri sunt, în mare parte, parafraze sublime ale textului biblic, interpretate și personalizate de experiența individuală și comunitară.

În fața adâncului milostivirii lui Dumnezeu, monahul poate doar să proclame conștiința sărăciei sale extreme, care devine îndată invocare și strigăt de bucurie pentru o mântuire cu atât mai generoasă cu cât e nesperată în adâncul propriei lui nimicnicii[27]. Iată de ce invocarea iertării și preamărirea lui Dumnezeu alcătuiesc o mare parte din rugăciunea liturgică. Creștinul e cufundat în stupoarea acestui paradox, ultimul dintr-o serie fără de sfârșit, mărită cu recunoștință în limbajul liturgiei: Cel neîncăput se încape, o fecioară naște; prin moarte, Cel care este viața învinge pentru totdeauna moartea; în înaltul cerurilor un trup omenesc șade la dreapta Tatălui.

Apogeul acestei experiențe orante este Euharistia, cealaltă culme indisolubil legată de Cuvânt, ca loc în care Cuvântul se face Trup și Sânge, experiență cerească în care acesta redevine eveniment.

În Euharistie se dezvăluie natura profundă a Bisericii, comunitate a celor convocați să se adune pentru a celebra darul Celui care oferă și totodată este oferit: participând la Sfintele Taine, ei se fac „consanguini”[28] cu Cristos, anticipând experiența îndumnezeirii în legătura de acum înainte de nedesfăcut care unește în Cristos dumnezeiescul cu umanul.

Dar Euharistia anticipă, de asemenea, apartenența oamenilor și a lucrurilor la Ierusalimul ceresc. Ea își dezvăluie astfel pe deplin natura eshatologică: ca semn viu al unei asemenea așteptări, monahul continuă și duce către plinătatea ei, în liturgie, invocația Bisericii, Mireasa care imploră întoarcerea Mirelui într-un „marana tha” repetat fără încetare, nu numai prin cuvinte, ci prin întreaga existență.

O liturghie pentru omul și universul întreg

  1. În experiența liturgică, Cristos Domnul este lumina care luminează calea și dezvăluie transparența universului, ca în Scriptură. Evenimentele trecutului găsesc în Cristos o semnificație și o împlinire, iar creația apare drept ceea ce este: un ansamblu de trăsături ce-și găsesc expresia completă, destinația deplină doar în liturgie. Iată de ce liturgia este cerul pe pământ; în ea, Cuvântul care s-a făcut trup impregnează materia de o potențialitate mântuitoare manifestată plenar în Sacramente: în ele, creația transmite fiecăruia puterea pe care i-a conferit-o Cristos. Astfel, Domnul, cufundat în Iordan, transmite apelor o putere care le permite să devină baia reînnoirii baptismale[29].

În acest context, rugăciunea liturgică a Răsăritului vădește o deosebită capacitate de a angaja persoana umană în totalitate: taina este cântată în sublimul conținutului său, ca și în căldura sentimentelor pe care le trezește în inima omenirii mântuite. În actul sacru, corporalitatea este și ea chemată la laudă, iar frumusețea, unul dintre termenii privilegiați în Răsărit pentru a exprima armonia dumnezeiască și modelul omenirii transfigurate[30], se dezvăluie pretutindeni: în formele sanctuarului, în sunete, culori, lumini, parfumuri. Timpul prelungit al celebrărilor, invocația repetată, totul exprimă o identificare progresivă a întregii persoane cu misterul celebrat. Rugăciunea Bisericii devine astfel deja o participare la liturgia cerească, anticipare a fericirii de la sfârșit.

Această valorizare integrală a persoanei în componentele-i raționale și emotive, în „extaz” și-n imanență, e de mare actualitate și constituie o admirabilă școală pentru a înțelege semnificația realităților create: acestea nu sunt un absolut, nici un focar de păcat și nelegiuire. În liturgie, lucrurile dezvăluie natura proprie a darului oferit de Creator omenirii: „Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau foarte bune” (Gn 1, 31). Toate sunt marcate de drama păcatului, care îngreunează materia și-i împiedică transparența, dar ea e răscumpărată în Întrupare și devine pe deplin teoforică, capabilă să ne pună în relație cu Tatăl: această proprietate se dezvăluie în cel mai înalt grad în sfintele taine, Sacramentele Bisericii.

Creștinismul nu refuză materia, corporalitatea, care dimpotrivă, e valorizată deplin în actul liturgic, în care trupul omenesc își arată natura intimă de templu al Duhului și ajunge la unirea cu Domnul Isus, El însuși făcut trup pentru mântuirea lumii. Dar nici nu exaltă în mod absolut tot ce e fizic, căci știm bine ce dezordine a adus păcatul în armonia ființei umane. Liturgia ne descoperă că trupul, prin misterul Crucii, este în curs de transfigurare, de pneumatizare: pe Muntele Tabor, Cristos i-a arătat strălucirea pe care Tatăl vrea ca el să o aibă din nou.

Realitatea cosmică este și ea invitată să aducă mulțumire, căci universul întreg e menit să fie readus la Cristos Domnul. Această concepție exprimă o echilibrată și admirabilă învățătură cu privire la demnitatea, respectarea și finalitatea creației și a trupului omenesc îndeosebi. Respingând orice dualism și totodată orice cult al plăcerii resimțite ca scop în sine, acesta devine un loc luminat de har și deci pe deplin uman.

Celor care caută un autentic raport de semnificație cu ei înșiși și cu universul, încă atât de des deformat de egoism și aviditate, liturgia le arată calea către echilibrul omului nou și invită respectarea potențialității euharistice a lumii create, menite să fie asumată în Euharistia Domnului, în Paștele Său prezent în jertfa altarului.

O privire limpede în căutarea de sine

  1. Privirea monahului este îndreptată către Cristos, Dumnezeu și om. Pe fața Lui desfigurată de om al durerii, el deja distinge vestirea profetică a chipului transfigurat al Celui înviat. Cristos se dezvăluie privirii contemplative la fel ca și femeilor din Ierusalim, care au urcat să contemple tainica priveliște de pe Calvar. Formată astfel la această școală, privirea monahului se obișnuiește să-l contemple pe Cristos în adâncurile creației, ca și în istoria umană, înțeleasă în conformarea sa progresivă cu Cristos întreg.

Privirea treptat cristificată învață astfel să se desprindă de aparențe, de vâltoarea simțurilor, adică de tot ce împiedică omul să se lase cu ușurință cuprins de Duh. Parcurgând acest drum, se lasă împăcat cu Cristos, printr-un continuu proces de convertire, conștient de propriul păcat și de îndepărtarea sa de Domnul, care devine căință a inimii, simbolul propriului botez în apa izbăvitoare a lacrimilor; în tăcerea și pacea dinlăuntru, căutată și dăruită, inima învață să bată în armonie cu ritmul Duhului, înlăturând orice duplicitate sau ambiguitate. Devenind astfel tot mai sobru și esențial, mai transparent în proprii săi ochi, poate să cadă în mândrie și intransigență dacă ajunge să creadă că ar putea fi rodul efortului său ascetic. Discernământul spiritual, în continuă purificare, îl face umil și calm, conștient că percepe doar câteva trăsături ale acestui adevăr care-l îndestulează întrucât e darul Mirelui, care doar El este plinătatea fericirii.

Omului care caută sensul vieții, Răsăritul îi propune această școală pentru a se cunoaște și a fi liber, iubit de acest Isus care zicea: „Veniți la mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Mt 11, 28). Cui caută vindecarea lăuntrică îi spune să-și continue căutarea: dacă intenția e bună și demersul onest, la sfârșit chipul Tatălui, întipărit în adâncul inimii omenești, se va face cunoscut.

Un părinte în Duh

  1. În general, drumul monahului nu este marcat doar de un efort personal, ci se raportează la un părinte spiritual căruia i se abandonează cu încredere filială, cu certitudinea că în el Dumnezeu își manifestă tandra-i și exigenta-i paternitate. Această figură dă monahismului răsăritean o extraordinară suplețe: prin lucrarea părintelui spiritual, drumul fiecărui monah este într-adevăr puternic personalizat în timpii, ritmurile, modurile căutării lui Dumnezeu. Tocmai faptul că părintele spiritual e punctul de unire și armonizare permite monahismului cea mai mare varietate de exprimări, cenobitice și eremitice. Monahismul din Răsărit a putut fi astfel o împlinire a așteptărilor fiecărei Biserici, în decursul diverselor perioade ale istoriei sale[31].

În această căutare, Răsăritul ne învață, în mod aparte, că există frați și surori cărora Duhul le-a împărțit darul îndrumării spirituale: având aceeași privire de iubire pe care o are Dumnezeu pentru noi, aceștia sunt prețioase puncte de referință. Nu înseamnă să renunțăm la propria libertate pentru a fi conduși de ceilalți, ci să ne folosim de cunoașterea inimii, care este o adevărată carismă, spre a fi ajutați, cu blândețe și fermitate, să găsim drumul adevărului. Lumea noastră are mereu nevoie de astfel de părinți. I-a refuzat adesea, fiindcă îi păreau puțin credibili sau modelul lor părea deja pășit și puțin atrăgător pentru sensibilitatea obișnuită. Îi este totuși greu să găsească alții și atunci suferă, în teamă și nesiguranță, fără modele și puncte de referință. Cel care e cu adevărat părinte în Duh – și poporul lui Dumnezeu a arătat mereu că știe să-l recunoască – nu va face pe nimeni asemenea lui, ci va ajuta să fie găsită calea către Împărăție.

Apusul de asemenea a primit darul admirabil al vieții monastice, masculine și feminine, care păstrează darul îndrumării în Duh așteptând să fie valorizat. În acest domeniu, și pretutindeni unde harul trezește atât de prețioase instrumente de maturizare interioară, cei responsabili ar putea să cultive și să pună în valoare un asemenea dar spre folosul tuturor: toți vor putea face astfel experiența mângâierii și a sprijinului paternității în Duh pe drumul lor de credință[32].

Comuniune și slujire

  1. Tocmai în dezlipirea treptată de ceea ce în lume constituie un obstacol pentru comuniunea cu Domnul, monahul regăsește lumea ca loc în care se reflectă frumusețea Creatorului și iubirea Răscumpărătorului. În rugăciunea sa, el rostește o epicleză a Duhului asupra lumii, sigur că ruga îi este împlinită întrucât face parte din însăși rugăciunea lui Cristos. Astfel, simte născându-se în el o iubire profundă pentru omenire, acea iubire pe care în Răsărit rugăciunea o celebrează adesea ca atribut al lui Dumnezeu, prieten al oamenilor care n-a ezitat să-și dea Fiul pentru mântuirea lumii. În această atitudine, îi poate fi dat monahului să contemple lumea deja transfigurată prin acțiunea îndumnezeitoare a lui Cristos, Cel mort și înviat.

Oricare-ar fi modalitatea pe care Duhul i-o hărăzește, monahul e totdeauna în mod esențial omul comuniunii. Cu acest nume a fost desemnat, din antichitate, stilul monastic al vieții cenobitice. Monahismul ne arată că o vocație nu poate fi autentică decât dacă se naște din Biserică și pentru Biserică. Dă mărturie despre aceasta experiența atâtor monahi care, închiși în chilia lor, pun în rugăciune o deosebită pasiune nu numai pentru persoana umană, ci pentru fiecare făptură, într-o invocație continuă ca totul să se convertească sub torentul mântuitor al iubirii lui Cristos. Această cale de eliberare lăuntrică în deschiderea către celălalt face din monah omul iubirii. La școala apostolului Paul, care arată că plinătatea Legii este iubirea (cf. Rm 13, 10), comunitatea monastică răsăriteană a fost totdeauna atentă să asigure superioritatea iubirii asupra oricărei alte legi.

Ea se manifestă în primul rând în slujirea față de frații întru viața monastică, dar și față de comunitatea eclezială, în forme variind după epoci și locuri, de la activități sociale la predicări itinerante. Bisericile din Răsărit au trăit cu mare generozitate această angajare, începând cu evanghelizarea, cea mai înaltă slujire pe care o poate oferi creștinul fratelui său, și continuând cu numeroase alte forme de slujire spirituală și materială. Se poate spune chiar că monahismul a fost în antichitate – și, în repetate rânduri, în decursul epocilor următoare – instrumentul privilegiat de evanghelizare a popoarelor.

O persoană în relație cu Dumnezeu

  1. Viața monahului dă mărturie despre unitatea din Răsărit între spiritualitate și teologie: creștinul, și îndeosebi monahul, mai mult decât caută adevăruri abstracte, știe că numai Domnul său este Adevărul și Viața, ca și Calea (cf. In 14, 6) pentru a ajunge la acestea; cunoașterea și participarea constituie așadar o realitate unică: de la persoană la Dumnezeu cel întreit prin Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

Răsăritul ne ajută să discernem, datorită unei mari bogății de elemente, sensul creștin al persoanei umane. Acesta e întemeiat pe Întrupare, din care creația însăși își primește lumina. În Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, se dezvăluie plinătatea vocației umane: pentru ca omul să se facă Dumnezeu. Cuvântul și-a asumat umanitatea. Omul, care cunoaște necontenit gustul amar al limitelor sale și al păcatului, nu se lasă pradă cârtelii sau angoasei, știind că în adâncul lui lucrează puterea dumnezeirii. Umanitatea a fost asumată de Cristos fără a fi separată de firea dumnezeiască și fără confuzie[33], iar omul nu e lăsat singur când încearcă, în nenumărate moduri, uneori decepționat, o imposibilă înălțare spre cer. Există un tabernacol al slavei, preasfânta Persoană a lui Isus Cristos, în care divinul și umanul s-au cuprins într-o îmbrățișare veșnică: Cuvântul s-a făcut trup, întru totul asemenea nouă afară de păcat. El revarsă dumnezeire în inima bolnavă a omenirii și îi insuflă Duhul Tatălui, o face capabilă să devină Dumnezeu prin har.

Dar dacă acesta ni l-a revelat pe Fiul, atunci ne este dat să ne apropiem de misterul Tatălui, principiu de comuniune în iubire. Preasfânta Treime ne apare așadar ca o comunitate de iubire: a cunoaște un asemenea Dumnezeu înseamnă a resimți urgența ca El să vorbească lumii, să se comunice; istoria mântuirii este istoria iubirii lui Dumnezeu pentru făptura pe care a iubit-o și a ales-o, voind ca ea să fie „după icoana Icoanei” –  cum se exprimă intuiția Părinților răsăriteni[34] – adică modelată după imaginea Imaginii, care este Fiul, dusă la comuniunea desăvârșită prin Cel care sfințește, Duhul iubirii. Și chiar când omul păcătuiește, acest Dumnezeu îl caută și îl iubește, ca relația să nu se rupă, iar iubirea să continue să izvorască. Îl iubește în misterul Fiului ce se lasă ucis pe cruce de o lume care nu-L recunoaște, dar este înviat de Tatăl ca veșnică dovadă că nimeni nu poate ucide iubirea, căci oricine i se face părtaș e atins de slava lui Dumnezeu; pe acest om transformat de iubire l-au contemplat ucenicii pe Muntele Tabor, și toți suntem chemați să fim astfel.

O tăcere care adoră

  1. Și totuși, acest mister se învăluie continuu, se acoperă de tăcere[35], pentru a evita ca în locul lui Dumnezeu să fie ridicat un idol. Doar într-o limpezire treptată a cunoașterii de comuniune, omul și Dumnezeu se vor întâlni și vor recunoaște în veșnica îmbrățișare co-naturalitatea lor de iubire de neșters.

Astfel ia naștere ceea ce se numește apofatismul Răsăritului creștin: cu cât omul sporește în cunoașterea lui Dumnezeu, cu atât îl percepe ca mister inaccesibil, insesizabil în esența sa. Nu trebuie să-l confundăm cu un misticism obscur în care omul se pierde în realități impersonale enigmatice. Dimpotrivă, creștinii din Răsărit se adresează lui Dumnezeu ca Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, persoane vii, prezențe tandre, cărora le adresează o doxologie liturgică solemnă și umilă, maiestuoasă și simplă. Ei înțeleg totuși că se pot apropia de această prezență mai ales lăsându-se formați întru o tăcere adoratoare, căci culmea cunoașterii și a experienței lui Dumnezeu este transcendența Lui absolută. Mai mult decât printr-o meditație sistematică, se ajunge la ea prin asimilarea orantă a Scripturii și a Liturgiei.

În această umilă acceptare a limitelor făpturii în fața transcendenței infinite a unui Dumnezeu care nu încetează să se reveleze ca Dumnezeu-iubire, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, în bucuria Duhului Sfânt, văd exprimată atitudinea rugăciunii și metoda teologică preferată pe care Răsăritul continuă să o ofere tuturor celor ce cred în Cristos.

Trebuie să mărturisim că avem cu toții nevoie de această tăcere încărcată de prezența Celui adorat: teologia pentru a pune în valoare pe deplin miezul ei sapiențial și spiritual; rugăciunea ca să nu uite niciodată că a-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a coborî de pe munte o față atât de strălucitoare încât trebuie acoperită cu un văl (cf. Ex 34, 33) și ca adunările noastre să știe să facă loc prezenței lui Dumnezeu, evitând să se celebreze pe ele însele; predicarea ca să nu-și imagineze că ajunge să înmulțești cuvintele ca să atragi la experiența lui Dumnezeu; angajarea ca să renunțe la închiderea într-o luptă fără iubire și iertare. De acestea are nevoie omul de azi, care adesea nu știe să tacă de teamă să nu se găsească în fața lui însuși, să se descopere, să simtă golul care devine căutare a sensului; omul care caută uitarea în zgomot. Toți, credincioși și necredincioși, au nevoie să învețe valoare tăcerii care îi permite Celuilalt să vorbească când și cum dorește, și care ne permite să îi înțelegem cuvintele.

II

DE LA CUNOAȘTERE LA ÎNTÂLNIRE

  1. S-au scurs treizeci de ani de când Episcopii Bisericii catolice, reuniți în Conciliu în prezența a numeroși frați ai altor Biserici și comunități ecleziale, au ascultat vocea Duhului care punea în lumină adevăruri profunde asupra naturii Bisericii, arătând astfel că toți cei ce credeau în Cristos erau mult mai apropiați decât își imaginau, mergând toți către singurul Domn, sprijiniți și ajutați cu toții de harul Său. Din aceasta decurgea o tot mai stăruitoare invitație la unitate.

De atunci, a fost parcurs un drum considerabil în cunoașterea reciprocă, ceea ce ne-a sporit stima reciprocă și ne-a permis adesea să ne rugăm împreună singurului Domn, dar și unii pentru alții, străbătând un drum de iubire ce e deja un pelerinaj de unitate.

După pașii importanți făcuți de papa Paul al VI-lea, am voit ca parcursul cunoașterii reciproce în iubire să continue. Pot mărturisi bucuria profundă trezită în mine de întâlnirea fraternă cu atâția capi și reprezentanți ai Bisericilor și comunităților ecleziale în decursul acestor ani. Am împărtășit preocupări și așteptări, am implorat împreună unirea Bisericilor noastre și pacea lumii. Împreună, ne-am simțit mai responsabili de binele comun, nu numai ca indivizi, ci în numele creștinilor ai căror păstori ne-a făcut Domnul. Chemările stăruitoare ale altor Biserici, amenințate sau lovite de violență și nedreptate, au ajuns uneori la acest Scaun al Romei. La toate am încercat să ne deschidem inima. Imediat ce a fost posibil, Episcopul Romei și-a ridicat vocea în favoarea lor, ca oamenii de bună voință să asculte strigătul fraților aflați în suferință.

«Printre păcatele care cer un mai mare efort de pocăință și de convertire trebuie evident numărate cele care au atentat la unitatea voită de Dumnezeu pentru poporul Său. În decursul mileniului care se încheie, și mai mult decât în primul mileniu, comuniunea Bisericii, „uneori nu fără vina unor oameni de ambele părți”[36], a cunoscut sfâșieri dureroase care se opun în mod deschis voinței lui Cristos și sunt pentru lume prilej de scandal. Din nefericire, aceste păcate din trecut își fac încă simțită greutatea și rămân, și la ora actuală, ca tot atâtea ispite. Este necesară îndreptarea lor, invocând cu putere iertarea lui Cristos.»[37]

Păcatul dezbinării noastre este foarte grav: simt nevoia de a ne crește disponibilitatea comună față de Duhul care ne cheamă să ne convertim, să-l acceptăm și să-l recunoaștem pe celălalt cu respect frățesc, să săvârșim noi gesturi curajoase, capabile să înlăture orice tentativă de închidere. Simțim nevoia să depășim gradul de comuniune atins până acum.

  1. Dorința de a parcurge din nou istoria Bisericilor devine în mine din zi în zi tot mai stăruitoare, pentru a scrie , în fine, o istorie a unității noastre și a reveni astfel la timpul în care, după moartea și învierea Domnului Isus, Evanghelia s-a răspândit în cele mai variate culturi și a început un schimb deosebit de rodnic, despre care dau mărturie și astăzi liturgiile Bisericilor. Chiar dacă nu-s lipsite de dificultăți și contraste, Scrisorile Apostolilor (cf. 2 Co 9, 11-14) și ale Părinților[38] vădesc legături foarte strânse și frățești între Biserici, în deplină comuniune de credință și respect față de specifice și identități. Experiența comună a martiriului și meditarea Actelor martirice ale fiecărei Biserici, participarea la doctrina atât de numeroșilor sfinți Învățători ai credinței întăresc, prin schimburi și împărtășiri profunde, acest admirabil sentiment al unității[39]. Dezvoltarea diferitelor experiențe de viață eclezială nu i-a împiedicat pe creștini să păstreze, prin relații reciproce, convingerea că se simt acasă în orice Biserică, întrucât din toate Bisericile se ridică, într-o admirabilă varietate de limbi și accente, lauda unicului Tată, prin Isus Cristos, în Duhul Sfânt – toate adunate întru celebrarea Euharistiei, inimă și model pentru comunitate, nu numai ca spiritualitate sau viață morală, ci și pentru însăși structura Bisericii, în varietatea ministeriilor și a slujirilor, sub conducerea Episcopului, urmaș al Apostolilor[40]. Primele concilii sunt o mărturie elocventă a acestei unități menținute în diversitate[41].

Și chiar când s-au agravat anumite neînțelegeri dogmatice – adesea amplificate sub influența factorilor politici și culturali – care antrenau deja consecințe dureroase în relațiile dintre Biserici, efortul de a invoca și promova unitatea Bisericii a rămas viu. Îi mulțumim lui Dumnezeu din toată inima că, în primul schimb din cadrul dialogului ecumenic, Duhul Sfânt ne-a permis să ne întărim în credința comună, continuare desăvârșită a kerygmei apostolice[42]. Dar dacă încet, din primele secole ale erei creștine, au apărut opoziții înăuntrul trupului Bisericii, nu putem uita că în decursul celui dintâi mileniu unitatea între Roma și Constantinopol s-a menținut, în pofida dificultăților. Am învățat, tot mai bine, că nu atât un incident istoric sau o simplă chestiune de preeminență a putut rupe urzeala unității, ci mai curând îndepărtarea treptată, astfel încât diversitatea celuilalt nu mai era percepută ca bogăție comună, ci ca incompatibilitate. Chiar când al doilea mileniu a cunoscut o înăsprire a polemicii și dezbinării, sporind ignoranța reciprocă și prejudecățile, totuși nu încetează întâlnirile constructive între capi ai Bisericii dornici să intensifice raporturile și să favorizeze schimburile, și nici nu lipsește lucrarea sfântă a unor bărbați și femei care, recunoscând în împotrivire un păcat grav și dorind cu pasiune unitatea și iubirea, au încercat, în multe feluri, să promoveze căutarea comuniunii prin rugăciune, studiu, reflecție, întâlniri deschise și cordiale[43]. Toată această lucrare meritorie se reunește în reflecția Conciliului Vatican II, a cărui emblemă o constituie abrogarea excomunicărilor reciproce din 1054, voită de Papa Paul al VI-lea și de Patriarhul ecumenic Athenagoras I[44].

  1. În urma recentelor evenimente ce au afectat Europa centrală și răsăriteană, drumul iubirii cunoaște noi momente dificile. În momentul în care se deschid noi perspective și speranțe de mai mare libertate, frați creștini care au suferit împreună persecuția se privesc cu neîncredere și teamă: nu-i acesta un nou risc grav de păcat pe care trebuie să încercăm toți, din toate puterile, să-l învingem, dacă voim ca popoarele care îl caută pe Dumnezeul iubirii, în loc să fie scandalizate de rupturile și opozițiile dintre noi, să-l poată găsi mai ușor? Când, cu prilejul Vinerii Sfinte din 1994, Sanctitatea Sa Patriarhul Constantinopolului Bartolomeu I a dăruit Bisericii Romei meditația sa asupra „Căii Crucii”, am voit să amintesc această comuniune în recenta experiență a martiriului: «Suntem uniți în acești martiri, Roma, „Colina crucilor”, Insulele Solovieskj și atâtea alte lagăre de exterminare. Suntem uniți pe fundalul martirilor, nu putem să nu fim uniți».[45]

Trebuie așadar urgent să conștientizăm această foarte grea responsabilitate: astăzi putem sau nu să cooperăm pentru vestirea Împărăției, sau să ne facem vinovați de noi dezbinări. Domnul să ne deschidă inimile, să ne convertească și să ne inspire pași concreți, curajoși, capabili la nevoie să treacă peste clișee, resemnări facile sau impasuri.

Dacă acela care vrea să fie cel dintâi e chemat să se facă slujitorul tuturor, atunci, datorită curajului acestei iubiri, se va vedea crescând primatul iubirii. Îl rog pe Domnul să inspire, în primul rând mie și Episcopilor Bisericii catolice, gesturi concrete mărturisind această atitudine lăuntrică. Însăși natura profundă a Bisericii o cere. De fiecare dată când celebrăm Euharistia, sacramentul comuniunii, aflăm în Trupul și Sângele din care ne împărtășim sacramentul și chemarea unității noastre[46]. Cum vom putea fi deplin credibili dacă ne înfățișăm dezbinați în fața Euharistiei, dacă nu suntem capabili să trăim împărtășirea din unicul Domn pe care suntem chemați să-L vestim lumii? În fața excluderii reciproce de la Euharistie, simțim sărăcia noastră și exigența de a face toate eforturile posibile ca să vină ziua în care vom fi părtași la aceeași pâine și la același potir[47]. Atunci Euharistia va fi din nou pe deplin percepută ca profeție a Împărăției și aceste cuvinte, extrase dintr-o foarte veche rugăciune euharistică, vor răsuna ca un adevăr vădit: „Precum grăunțele de grâu au fost risipite pe câmpii… și fiind adunate s-a făcut din ele o singură pâine…, tot astfel Te rugăm să aduni Biserica Ta din toate colțurile lumii și să o faci una în credință și iubire.”[48]

Experiențe de unitate

  1. Ocazii cu o semnificație deosebită ne încurajează să ne îndreptăm gândul, cu afecțiune și respect, către Bisericile răsăritene. În primul rând, cum s-a spus, centenarul Scrisorii apostolice Orientalium dignitas. Cu ea a început un drum care a condus, între altele, la crearea, în 1917, a Congregației pentru Bisericile răsăritene[49] și la înființarea Institutului pontifical oriental[50], opera Papei Benedict al XV-lea. Mai târziu, pe 15 iunie 1960, Ioan al XXIII-lea a înființat Secretariatul pentru Promovarea Unității Creștinilor[51]. Mai recent, pe 18 august 1990, am promulgat Codul Canoanelor Bisericilor răsăritene[52], pentru a apăra și promova caracterul specific al patrimoniului răsăritean.

Acestea sunt semnele unei atitudini pe care Biserica Romei a considerat-o întotdeauna ca parte integrantă a mandatului încredințat de Isus Cristos Apostolului Petru: a-i întări pe frați în credință și unitate (cf. Lc 22, 32). Încercările trecutului au fost frânate de mentalitatea epocii și de însuși modul de a înțelege adevărurile despre Biserică. Dar aș voi să reafirm că această angajare își are rădăcinile în convingerea că Petru (cf. Mt 16, 17-19) dorește să se pună în slujba unei Biserici unite în iubire. «Sarcina Papei este de a căuta neobosit căile care contribuie la consolidarea unității. El nu trebuie, așadar, să creeze piedici, ci, dimpotrivă, să deschidă drumuri. Ceea ce nu contrazice misiunea pe care Isus i-a încredințat-o lui Petru zicându-i: Întărește-i pe frații tăi (Lc 22, 32). De altfel, e semnificativ că Cristos a rostit aceste cuvinte cu puțin timp înainte ca Petru să se lepede de El, ca și cum Domnul însuși voise să-i spună: „Amintește-ți că ești slab, că și tu ai în permanență nevoie de convertire. Îi poți întări pe ceilalți doar dacă ești conștient de propria-ți slăbiciune. Îți încredințez misiunea de a da mărturie despre adevăr, marele adevăr al lui Dumnezeu, revelat pentru mântuirea omului; dar nu se poate propovădui și nici ajunge la acest adevăr altfel decât iubind”. Întotdeauna trebuie veritatem facere in caritate (să fim fideli adevărului în iubire) (cf. Ef 4, 15)»[53]. Astăzi știm că unitatea se poate realiza prin iubirea lui Dumnezeu doar dacă Bisericile o voiesc împreună, în deplin respect față de tradițiile individuale și față de autonomia lor necesară; doar pornind de la iubirea Bisericilor care se simt chemate să arate tot mai mult unica Biserică a lui Cristos, născută dintr-un singur Botez și o singură Euharistie, și care vor să fie surori[54]. Așa cum am avut ocazia să spun, „Biserica lui Cristos este una; dacă există dezbinări, trebuie să le depășim, dar Biserica este una, Biserica lui Cristos între Răsărit și Apus nu poate fi decât una, una și unită.”[55]

Desigur, pentru lumea de azi, o adevărată unire pare posibilă doar cu respectarea deplină a demnității celuilalt, fără a considera că ansamblul obiceiurilor și tradițiilor Bisericii latine ar fi mai complet sau mai bine potrivit pentru a dovedi deplinătatea doctrinei celei bune, iar o asemenea unire ar trebui precedată de o conștiință de comuniune care să pătrundă întreaga Biserică, care nu se limitează la un acord la nivel înalt. Astăzi suntem conștienți – și s-a afirmat în repetate rânduri – că unitatea se va realiza cum și când va voi Domnul, cu aportul sensibilității și creativitatea iubirii, poate chiar trecând dincolo de forme deja cunoscute în decursul istoriei[56].

Bisericile răsăritene intrate în comuniune deplină cu Biserica Romei voiau să fie o manifestare a acestei solicitudini, exprimată potrivit gradului de maturitate a conștiinței ecleziale a epocii[57]. Intrând în comuniunea catolică, ele nu aveau defel intenția de a-și renega fidelitatea față de propria tradiție, pe care au mărturisit-o de-a lungul veacurilor, cu eroism și, adesea, cu prețul sângelui. Iar dacă uneori, în raporturile lor cu Bisericile ortodoxe, s-au ivit neînțelegeri și opoziții fățișe, știm cu toții să invocăm fără-ncetare divina îndurare și o inimă nouă, capabilă de reconciliere, dincolo de orice nedreptate suferită sau pricinuită.

S-a repetat în mai multe rânduri că unirea deja deplin realizată a Bisericilor catolice răsăritene cu Biserica Romei nu trebuie să ducă la o slăbire a conștiinței propriei lor autenticități și originalități[58]. Acolo unde s-ar fi putut întâmpla, Conciliul Vatican II a îndemnat la redescoperirea deplinei lor identități, aceste Biserici având „dreptul și datoria de a se conduce potrivit propriilor discipline, de vreme ce sunt ilustrate prin venerabila lor antichitate, corespund cu obiceiurile credincioșilor și par mai potrivite pentru a asigura binele sufletelor.”[59] Aceste Biserici poartă în trupul lor o sfâșiere cumplită, căci comuniunea deplină cu Bisericile răsăritene ortodoxe, cu care au totuși în comun patrimoniul părinților lor, nu poate fi încă realizată. O constantă convertire comună e absolut necesară pentru ca ele să acționeze, cu hotărâre și elan, în vederea înțelegerii reciproce. E necesară o convertire și din partea Bisericii latine, ca ea să respecte și să revalorizeze pe deplin demnitatea răsăritenilor, primind, cu recunoștință, comorile spirituale ale Bisericilor catolice răsăritene, spre folosul întregii comunități catolice[60]; ca să arate în mod concret, mai mult decât în trecut, cât de mult admiră și stimează Răsăritul creștin și cât de mult consideră esențială contribuția acestuia pentru a trăi pe deplin universalitatea Bisericii.

A se întâlni, a se cunoaște, a lucra împreună

  1. Doresc cu ardoare să răsune astăzi pe buzele creștinilor apuseni, cu privire la frații răsăriteni, cuvintele pe care sfântul Paul le adresa din Răsărit creștinilor Bisericii Romei: „Înainte de toate, mulțumesc Dumnezeului meu, prin Isus Cristos, pentru voi toți, întrucât credința voastră este vestită în toată lumea” (Rm 1, 8). Și imediat după aceasta, Apostolul neamurilor își declara cu entuziasm intenția: „Căci doresc mult să vă văd pentru a împărtăși vreun dar spiritual ca să fiți întăriți, sau mai bine pentru a fi mângâiat alături de voi prin credința comună: a voastră și a mea” (Rm 1, 11-12). Iată deci admirabil zugrăvită dinamica întâlnirii: cunoașterea comorilor de credință ale celorlalți – pe care am încercat să le schițez – îndeamnă în mod spontan la o reînnoită și mai intimă întâlnire între frați, care să fie și un adevărat schimb reciproc sincer. Este un îndemn pe care Duhul îl trezește continuu în Biserică și care devine mai insistent în chiar momentele cele mai dificile.
  2. Mai mult decât atât, sunt conștient de faptul că, în acest moment, anumite tensiuni între Biserica Romei și unele Biserici din Răsărit fac mai anevoioasă calea stimei reciproce în vederea comuniunii. Scaunul Romei s-a străduit în repetate rânduri să emită directive vizând înlesnirea drumului comun al tuturor Bisericilor, într-un moment atât de important pentru viața lumii, mai ales în Europa de est, unde evenimente istorice dramatice au împiedicat adesea, în acești ultimi ani, Bisericile răsăritene să-și realizeze pe deplin mandatul evanghelizării – considerat totuși imperios[61]. Situații de mai mare libertate le oferă astăzi noi ocazii, chiar dacă mijloacele de care dispun sunt limitate de dificultățile din țările în care activează. Doresc să afirm cu putere că comunitățile din Apus sunt gata să favorizeze pe deplin – și multe dintre ele acționează deja în acest sens – intensificarea slujirii diaconale, punând la dispoziția acestor Biserici experiența dobândită în anii în care caritatea a fost mai liber practicată. Vai nouă dacă belșugul unuia ar duce la umilirea celuilalt sau la concurențe sterile și scandaloase! În ceea ce le privește, comunitățile din Apus își vor face, mai presus de orice, o datorie din a avea, când e posibil, proiecte de slujire în comun cu frații Bisericilor din Răsărit, sau din a contribui la realizarea a ceea ce ele întreprind în slujba popoarelor lor și, orice-ar fi, nu vor adopta niciodată, în teritoriile de prezență comună, un comportament care poate părea lipsit de respect față de eforturile dârze ale Bisericilor din Răsărit, cu atât mai meritorii cu cât mijloacele lor sunt precare.

A exprima gesturi de iubire comună, unul față de celălalt și împreună față de oamenii aflați în nevoie, va apărea ca un fapt grăitor imediat. A evita aceasta, sau chiar a dovedi contrariul îi va face pe cei care ne privesc să creadă că orice angajament de apropiere în iubire între Biserici nu-i decât o formulare abstractă, lipsită de convingere și de urmări concrete.

Chemarea Domnului de a lucra prin toate modalitățile posibile pentru ca toți cei care cred în Cristos să-și mărturisească împreună credința mi se pare fundamentală, mai ales în teritoriile în care coexistența între fiii Bisericii catolice – latini și răsăriteni – și fiii Bisericilor ortodoxe este foarte importantă. După martiriul comun suferit pentru Cristos sub oprimarea regimurilor atee, a sosit momentul de a suferi, dacă e nevoie, pentru a da mereu dovadă de iubire între creștini, căci chiar dacă ne-am da trupul să fie ars, dar nu am avea iubire, nu ar folosi la nimic (cf. 1 Cor 13, 3). Va trebui să ne rugăm stăruitor Domnului să ne înmoaie inimile și să ne dea darul răbdării și al blândeții.

  1. Cred că una dintre modalitățile importante de a crește în înțelegere reciprocă și unitate este tocmai aprofundarea cunoașterii reciproce. Fiii Bisericii catolice cunosc deja căile indicate de Sfântul Scaun pentru a atinge acest țel: a cunoaște liturgia Bisericilor răsăritene[62]; a aprofunda cunoașterea tradițiilor spirituale ale Părinților și Doctorilor Răsăritului creștin[63]; a lua exemplu de la Bisericile din Răsărit în privința inculturării mesajului Evangheliei; a combate tensiunile dintre latini și răsăriteni și a stimula dialogul între catolici și ortodocși; a forma în instituțiile specializate în orientalistică teologi, liturgiști, istorici și canoniști care să transmită, la rândul lor, cunoașterea Bisericilor din Răsărit; a oferi în seminariile și facultățile de teologie o învățătură adaptată a acestor materii, mai ales pentru viitorii preoți[64]. Sunt indicații mereu actuale, asupra cărora doresc să insist.
  2. Pe lângă cunoaștere, frecventarea reciprocă este pentru mine foarte importantă. În această privință, doresc ca mănăstirile să realizeze o lucrare aparte, tocmai în virtutea rolului cu totul particular al vieții monastice în sânul Bisericilor și în virtutea numeroaselor puncte ce unesc experiența monastică, deci sensibilitatea spirituală, din Răsărit și din Apus. O altă formă de întâlnire este primirea unor profesori și studenți ortodocși în universitățile pontificale și în alte instituții academice catolice. Vom continua să facem tot posibilul pentru ca o astfel de primire să se extindă. Dumnezeu să binecuvânteze nașterea și dezvoltarea locurilor destinate găzduirii fraților noștri din Răsărit, și în orașul Roma, care păstrează vie amintirea comună a corifeilor Apostolilor și a atâtor martiri.

Este important ca inițiativele de întâlnire și schimb să angajeze, în moduri și forme cât mai ample, comunitățile ecleziale: știm, de exemplu, în ce măsură se pot dovedi pozitive inițiativele de contact între parohii „îngemănate” în vederea unei îmbogățiri culturale și spirituale, chiar și în practicarea iubirii.

Apreciez profund inițiativele pelerinajelor comune în locurile în care sfințenia s-a exprimat în mod deosebit, în amintirea bărbaților și femeilor care, în toată vremea, au îmbogățit Biserica prin sacrificiul vieții lor. În acest sens, a ajunge la recunoașterea comună a sfințeniei unor creștini care, în ultimele decenii, mai ale în țările Europei de est, și-au vărsat sângele pentru unica credință în Cristos, ar constitui un act de mare însemnătate.

  1. Adresez un gând aparte teritoriilor diasporei, în care trăiesc, într-un mediu majoritar latin, numeroși credincioși care și-au părăsit țara de origine. Aceste locuri, în care contactele senine în cadrul unei societăți pluraliste sunt mai ușoare, ar putea oferi climatul ideal pentru îmbunătățirea și intensificarea colaborării între Biserici, în formarea viitorilor preoți, în proiectele pastorale și caritative, dar și în favoarea țărilor de origine a răsăritenilor.

Recomand în special autorităților juridice ale Bisericii latine din aceste țări studierea atentă, înțelegerea deplină și aplicarea fidelă a principiilor enunțate de acest Scaun referitor la colaborarea ecumenică[65] și grija pastorală față de credincioșii Bisericilor catolice răsăritene, mai ales când aceștia sunt lipsiți de ierarhie proprie.

Invit ierarhii și clerul catolic răsăritean să colaboreze strâns cu autoritățile juridice ale Bisericii latine în vederea unei pastorale eficiente care să nu fie fragmentară, mai ales când jurisdicția lor se întinde asupra unor teritorii foarte vaste în care absența comunicării conduce, de fapt, la izolare. Ierarhii catolici răsăriteni nu vor neglija nici un mijloc de a favoriza un climat de fraternitate, stimă sinceră și reciprocă, de colaborare cu frații lor din Bisericile cu care nu suntem încă uniți printr-o comuniune deplină, în special față de cei care aparțin aceleiași tradiții ecleziale.

Acolo unde, în Apus, nu sunt preoți răsăriteni pentru a-i asista pe credincioșii Bisericilor catolice răsăritene, autoritățile juridice ale Bisericii latine și colaboratorii lor să facă să crească la acești credincioși conștiința și cunoașterea propriei lor tradiții și să fie chemați să coopereze activ, prin contribuția lor specifică, la creșterea comunității creștine.

  1. Cu privire la monahism, având în vedere importanța sa în creștinismul din Răsărit, dorim ca aceasta să reînflorească în Bisericile catolice răsăritene și să fie încurajați cei care se simt chemați să realizeze această revigorare[66]. Există de fapt o legătură intrinsecă între rugăciunea liturgică, tradiția spirituală și viața monastică în Orient. Tocmai de aceea, și pentru ei o reînnoire bine formată și motivată a vieții monastice ar putea însemna o adevărată înflorire eclezială.

Nu trebuie să se creadă că aceasta ar diminua eficacitatea slujirii pastorale; dimpotrivă, această eficacitate va fi întărită de o spiritualitate robustă și își va recăpăta astfel locul ideal. Această dorință se referă și la teritoriile diasporei orientale, unde prezența mănăstirilor orientale ar da o mai mare soliditate Bisericilor orientale din acele țări, aducând în plus o contribuție prețioasă la viața religioasă a creștinilor din Occident.

Să pășim împreună spre Orientale Lumen

  1. Încheind această Scrisoare, gândul meu se îndreaptă către iubiții noștri frați Patriarhi, Episcopi, preoți și diaconi, călugări și călugărițe, bărbați și femei din Bisericile Răsăritene.

În pragul celui de-al treilea mileniu, cu toții simțim că ajunge la Scaunele noastre strigătul oamenilor striviți de greutatea gravelor amenințări și, cu toate acestea, poate fără a-și dea seama, doritori să cunoască istoria de iubire voită de Dumnezeu. Acei oameni simt că o rază de lumină, dacă este primită, poate încă să risipească întunericul care acoperă orizontul tandreței Tatălui.

Maria, „Maica stelei neapuse”[67], „raza Zilei celei de taină”[68], „răsăritul Soarelui măririi”[69], ne indică Orientale Lumen, Lumina Răsăritului.

Din Orient răsare din nou în fiecare zi soarele speranței, lumina care-i redă neamului omenesc existența. Din Orient, după o frumoasă imagine, se va întoarce Mântuitorul nostru (cf. Mt 24, 27).

Bărbații și femeile din Răsărit sunt pentru noi semne ale Domnului care se întoarce. Noi nu îi putem uita, nu numai pentru că îi iubim ca frați și surori, răscumpărați de același Domn, dar și pentru că dorul sfânt după secolele trăite în deplină comuniune de credință și dragoste ne îndeamnă, și ne învinuiesc pentru păcatele noastre, pentru neîngăduințele noastre reciproce: noi am lipsit lumea de o mărturie comună, care poate ar fi reușit să evite atâtea nenorociri și chiar să schimbe cursul istoriei.

Simțim cu durere faptul că încă nu putem să participăm la aceeași Euharistie. Acum când mileniul este pe punctul de a se încheia și privirea noastră este îndreptată către Soarele care răsare, îi regăsim cu recunoștință în calea privirii și a inimii noastre.

Ecoul Evangheliei, Cuvântul care nu dezamăgește, continuă să răsune cu putere, slăbit fiind doar de dezbinarea noastre: Hristos strigă, dar omul nu reușește să audă bine vocea Lui, pentru că noi nu reușim să rostim aceleași cuvinte. Să ascultăm împreună chemările oamenilor care vor să audă întreg Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvintele Occidentului au nevoie de cuvintele Orientului pentru ca astfel Cuvântul lui Dumnezeu să dezvăluie mereu mai bine bogățiile de nepătruns. Cuvintele noastre se vor uni pentru totdeauna în Ierusalimul ceresc, dar dorim și vrem ca această întâlnire să fie anticipată în sfânta Biserică ce încă pășește spre plinătatea Împărăției.

Fie ca Dumnezeu să vrea să scurteze timpul și distanța. Fie ca în curând, foarte curând, Hristos, Orientale Lumen – Lumina Răsăritului – să ne ajute să descoperim că în realitate, cu toate că au trecut multe secole de dezbinare, eram foarte apropiați, pentru că împreună, poate fără să o știm, ne îndreptam spre unicul Domn, și prin urmare, unii spre alții.

Fie ca omul mileniului trei să se poată bucura de această descoperire, dobândită în sfârșit printr-un cuvânt rostit armonios, și ca atare, pe deplin credibil, proclamat de către frații care se iubesc și care își mulțumesc reciproc pentru bogățiile pe care și le dăruiesc unii altora. Și astfel ne vom prezenta în fața lui Dumnezeu cu mâinile curate ale reconcilierii, iar oamenii din lume vor avea o altă solidă motivație pentru a crede și pentru a nădăjdui.

Cu aceste dorințe, împart tuturor binecuvântarea mea apostolică.

Vatican, 2 mai, memoria Sfântului Atanasie, Episcop și Doctor al Biserici, a anului 1995, al șaptesprezecelea al Pontificatului meu.

Sf. Ioan Paul al II-lea

 

[1] Cf. Leonis XIII Acta, 14 (1894), 358-370. Suveranul Pontif amintește stima și ajutorul concret pe care Sfântul Scaun l-a acordat în mod special Bisericilor orientale și voința de a le păstra specificul; în plus, Scris. Apost. Praeclara gratulationis (20 iunie 1894), l. c. 195-241; Encicl. Christi nomen (24 decembrie 1894), l. c. 405-409.

[2] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decret asupra Bisericilor catolice orientale Orientalium Ecclesiarum, n. 1; Decret asupra ecumenismului Unitatis redintegratio, n. 17.

[3] Sf. Augustin observa referitor la aceasta: „Unde a început Biserica? În Ierusalim”, In Epistulam Ioannis, II, 2, PL 35, 1990.

[4] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Constituția dogmatică asupra Bisericii Lumen gentium, n. 23; Decret asupra ecumenismului Unitatis redintegratio, n. 14.

[5] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decret asupra ecumenismului Unitatis redintegratio, n. 4.

[6] Cf. Scris. Apost. Egregiae virtutis (31 dec. 1980): AAS 73 (1981), 258-262; Encicl. Slavorum apostoli (2 iunie 1958), nn, 12-14: AAS 77 (1985), 792-796.

[7] Meditație a Suveranului Pontif la Calea Crucii din Vinerea Sfântă (1 aprilie 1994), n. 3: AAS 87 (1995), p. 88.

[8] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decret asupra ecumenismului Unitatis redintegratio, nn. 14-18.

[9] Discurs în cadrul Consistoriului extraordinar (13 iunie 1994): Observatorul Roman, 13-14 iunie 1994, p. 5.

[10] Conc. Ecum. Vat. II, Decret asupra ecumenismului Unitatis redintegratio, n. 17.

[11] Ibid., n. 15.

[12] Cf. Sf. Irineu, Adversus haereses V, 36, 2: Sch 153/2, 461; Sf. Vasile, Tratat asupra Duhului Sfânt, XV, 36; PG 32, 132; XVII, 43, l. c., 148; XVIII, 47, l. c., 153.

[13] Cf. Sf. Grigore de Nissa, Mare Cateheză, XXXVII: PG 45, 97.

[14] Cf. Adversus haereses III, 10, 2: SCh 211/2, 121; III, 18, 7, l. c., 365; III, 19, 1, l. c.; IV, 20, 4: SCh 100/2, 635; IV, 33, 4, l. c., 811; V, Pref., Sch 153/2, 15.

[15] Uniți cu Cristos, „oamenii se fac dumnezei și fii ai lui Dumnezeu, …cenușa este ridicată la o asemenea treaptă de mărire încât se face de acum înainte egală în cinste și sfințenie cu firea dumnezeiască”, Nicolae Cabasila, Viața în Hristos, I: PG 150, 505.

[16] Cf. Sf. Ioan Damaschinul, Tratat despre imagini, I, 19: PG 94, 1249.

[17] Cf. Ioan Paul al II-lea, Encicl. Redemptoris mater (25 martie 1987), nn. 3134: AAS 79, 402-406; Conc. Ecum. Vat. II, Decret asupra ecumenismului Unitatis redintegratio, n. 15.

[18] Cf. Sf. Irineu, Adversus haereses, II, 28, 3-6: Sch 294, 274-284; Sf. Grigore de Nissa, Viața lui Moise, PG 44, 377; Sf. Grigore de Nazianz, Despre Sfântul Paște, XLV, PG 36, 625-630.

[19] Cf. Conc. Ecum. Vat. II. Decret asupra ecumenismului Unitatis redintegratio, n. 15.

[20] N. 9: AAS 77 (1985), 789-790.

[21] Ibid., 11, 791.

[22] Ibid., 21, 802-803.

[23] „Divina eloquia cum legente crescut”: Sf. Grigore cel Mare, In Ezechielem, I, VIII, 8: PL 76, 843.

[24] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Constituția dogmatică despre Revelația divină Dei Verbum, n. 8.

[25] Cf. COMISIA TEOLOGICĂ INTERNAȚIONALĂ, Interpretationis problema (octombrie 1989), II, 1-2: Enchiridion Vaticanum 11, pp. 1717-1719.

[26] Influența Vieții lui Antonie, scrisă de Sf. Atanasie, a fost foarte importantă în Apus; PG 26ș 835-977. Sf. Augustin, între alții, o amintește în Confesiunile sale. VIII, 6: CSEL 33, 181-182. Traducerile din operele Părinților răsăriteni, printre care Regulile Sf. Vasile: PG 31, 889-1305, Istoria monahilor din Egipt: 65, 441-456, și Apoftegmele Părinților deșertului: PG 65, 72-440, au marcat monahismul din Apus. Cf. Sf. Wilhelm de Saint-Thierry, Epistula ad Fratres de Monte Dei: SCh 223, 130-384.

[27] Cf. de ex., Sf. Vasile, Mici Reguli: PG 1079-1305; Sf. Ioan Gură de Aur, Despre căință: PG 47, 391-422; Omilii la Matei, om. XV, 3: PG 57, 225-228; Sf. Grigore de Nissa, Despre Fericiri, om. 3: PG 44, 1219-1232.

[28] Cf. Nicolae Cabasila, Viața în Hristos, IV: PG 150, 584-585; Chiril din Alexandria, Tratat despre Ioan, 11: PG 74, 561; Ibid. 12, l. c. 564; Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la Matei, om. LXXXXII, 5: PG 58, 734-744.

[29] Cf. Sf. Grigore de Nazianz, Discurs XXXIX: PG 36, 335-360.

[30] Cf. Clement din Alexandria, Pedagogul, III, 1, 1: Sch 158, 12.

[31] Experiențele lui Antonie, de exemplu, sunt semnificative. Cf. Sf. Atanasie, Viața lui Antonie, 15: PG 26, 865; ale Sf. Pahomie, Viețile copte ale sfântului Pahomie și ale urmașilor săi, ed. L. Th. Lefort, Louvain 1943, p. 3; și mărturia lui Evagrie Ponticul, Tratat practic, 100: SCh 171, 710.

[32] Cf. Ioan Paul al II-lea, Omilie către călugări și călugărițe (2 februarie 1988), n. 6: AAS 80, 1111.

[33] Cf. Symbolum Chalcedonense, DS 301-302.

[34] Cf. Irineu, Adversus haereses, V, 16, 2: SCh 153/2, 217; IV, 33, 4:SCh 100/2, 811; Sf. Atanasie, Contra gentes, 2-3 și 34: PG 25, 5-8 și 68-69; Întruparea Cuvântului, 12-13: SCh 18, 228-231.

[35] Tăcerea („hesychia”) e un element esențial al spiritualității monastice răsărite. Cf. Viața și cuvintele Părinților deșertului: PG 65, 72-456; Evagrie Ponticul, Temeliile vieții monastice: PG 40, 1252-1264.

[36] Conc. Ecum. Vat. II, Decret asupra ecumenismului Unitatis redintegratio, n. 3.

[37] Ioan Paul al II-lea, Scris. Apost. Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), n. 34: AAS 87 (1995), 26.

[38] Cf. Sf. Clement din Roma, Scrisoarea către corinteni: Patres apostolici, ed. F. X. Funk, I, 60-144; Sf. Ignațiu din Antiohia, Scrisori, l. c., 172-252; Sf. Policarp, Scrisoare către filipeni, l. c., 268-282.

[39] Cf. Sf. Irineu, Adversus haereses, I, 10, 2: SCh 264/2, 158-160,

[40] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Constituția dogmatică asupra Bisericii Lumen gentium, n. 26; Constituția asupra sfintei Liturgii, Sacrosanctum concilium, n. 41; Decret asupra ecumenismului Unitatis redintegratios, n. 15.

[41] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoare A Concilio Constantinopolitano I (25 martie 1981), 2: AAS 73 (1981), 515; Scris. Apost. Duodecimum saeculum (4 decembrie 1987), 2 și 4: AAS 80 (1988), 242.243-244.

[42] Cf. Ioan Paul al II-lea, Omilie la Sf. Petru în prezența lui Dimitrios I, Arhiepiscop de Constantinopol și Patriarh ecumenic (6 decembrie 1987), 3: AAS 80 (1988), 713-714.

[43] Cf., de ex., Anselme de Havelberg, Dialogi: PL 188, 1139-1248.

[44] Cf. Tomos Agapis, Vatican-Phanar (1958-1970), Roma-Istanbul, 1971, pp. 178-195.

[45] Meditație la Calea Crucii din Vinerea Sfântă (1 aprilie 1994): AAS 87 (1995), p. 87.

[46] Cf. Liturghierul roman, Solemnitatea Trupului și Sângelui lui Cristos, rugăciune asupra darurilor; ibid., rugăciune euharistică III; Sf. Vasile, Anaforă alexandrină, ed. Renaudot, Liturgiarum orientalium collectio, I, Frankfurt, 1847, p. 68.

[47] Cf. Paul VI, Mesaj către mehitariști (8 septembrie 1977): Insegnamenti 15 (1977), 812.

[48] Liturghierul roman, rugăciunea credincioșilor pentru unirea în credință, p. 956.

[49] Cf. Motu proprio Dei providentis (1 mai 1917): AAS 9 (1917), 529-531.

[50] Cf. Motu proprio Orientis Catholici (15 octombrie 1917), l. c., 531-533.

[51] Cf. Motul proprio Superno Dei nutu (5 iunie 1960), 9: AAS 52 (1960), 435-436.

[52] Cf. Const. Apost. Sacri canones (18 octombrie 1990): AAS 82 (1990), 1033-1044.

[53] Ioan Paul al II-lea, Să trecem pragul speranței, București, Humanitas, 1995, p. 190.

[54] Cf. Con. Ecum. Vat. II, Decret asupra ecumenismului Unitatis redintegratio, n. 14.

[55] Cuvânt de salut către profesorii Institutului pontifical oriental (12 decembrie 1993): L’Osservatore Romano, 13-14 decembrie 1993, p. 4.

[56] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decret asupra Bisericilor catolice răsăritene Orientalium Ecclesiarum, n. 20.

[57] Ioan Paul al II-lea, Mesajul Magnum baptismi donum (14 februarie 1988), n. 4: AAS 80

[58] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decret asupra Bisericilor catolice răsăritene Orientalium Ecclesiarum, n. 24.

[59] Ibid. n. 5.

[60] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decret asupra ecumenismului Unitatis redintegratio, n. 17; Ioan Paul al II-lea, Discurs la Consistoriul extraordinar (13 iubie 1994): L’Osservatore Romano, 13-14 iunie 1994, p. 5.

[61] Cd. Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către Episcopii continentului european (31 mai 1991): AAS 84 (1992), 163-168; în plus, Principiile generale și normele practice pentru coordonarea evanghelizării și angajarea ecumenică a Bisericii catolice în Rusia și în alte țări ale C.E.I. (publicate de Comisia pontificală pentru Rusia, 1 iunie 1992).

[62] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU EDUCAȚIA CATOLICĂ, Inst. In ecclesiasticam futurorum (3 iuie 1979), 38: Enchiridion Vaticanum, 6, p. 1080.

[63] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU EDUCAȚIE CATOLICĂ, Inst. Inspectis dierum (10 noiembrie 1989): AAS 82 (1990), 607-636.

[64] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU EDUCAȚIE CATOLICĂ, Scrisoare circ. Au regard au developpement (6 ianuarie 1987), 9-14: L’Osservatore Romano, 16 aprilie 1987, p. 6.

[65] Cf. CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU PROMOVAREA UNITĂȚII CREȘTINILOR, Directoriu pentru aplicarea principiilor și normelor asupra Ecumenismului, V, AAS 85 (1993), 1096-1119.

[66] Cf. Mesajul Sinodului general al Episcopilor, VIII: Apel către călugării și călugărițele Bisericilor orientale (27 octombrie 1994): L’Osservatore romano, 29 octombrie 1994, p. 7.

[67] Orologhion, Acatistul Bunei-vestiri către Preacurata Fecioară Maria, Icos 5.

[68] Ibid.

[69] Orologhion, Dupăcinarul de duminică (glasul 1), liturgia bizantină.