Comunitatea noastră, Comunitatea Monastică Preasfânta Treime trăiește după tradiția bogată a ritului bizantin şi se află în comuna Giroc din județul Timiș, într-un frumos peisaj de pădure. La ora actuală, comunitatea este alcătuită din doi ieromonahi – părintele Atanasie din Italia (egumenul nostru) și părintele Isaac din SUA – şi doi monahi români – Ieremia și Anastasie (ce recent au primit schima mică – 20 iunie 2016). Mai sunt, însă, și multi alți tineri interesați să discearnă o posibilă chemare la viața consacrată de călugăr.
Frații acestei Comunități, urmând tradiția și spiritualitatea bizantină, fără a fi însă prizonieri ai trecutului, caută să trăiască tradiția vie a Părinților într-un spirit profetic, după cum arată semnele timpului. După aproape 13 ani de discernământ stăruitor, multă consiliere duhovnicească, reorientări și studiu, Comunitatea noastră a fost recunoscută oficial la 20 iulie 2005, de către episcopul greco-catolic local, Alexandru Mesian. Iar în 6 decembrie 2012, de Praznicul Sfântului Nicolae de la Mira Liciei, comunitatea fost ridicată la rangul de mănăstire sui iuris, de drept eparhial, cu binecuvântarea Preasfințitului Alexandru.
Comunitatea noastră se simte chemată să urmeze voturile monahale – sărăcie, castitate, ascultare – într-un mod radical; este o chemare născută din participarea, prin Botez, la misterul pascal al Morții și Învierii lui Hristos. Faptul de a fi purtători ai crucii (stavrophoroi) ne deschide spre a fi purtători ai Spiritului (pneumatophoroi) şi a deveni astfel mărturisitorii prezenței milostive și mântuitoare a lui Dumnezeu în lume.
Stilul de viață mănăstirească și studiul izvoarelor tradiției răsăritene și occidentale (mai ales a celor din epoca Sfinților Părinti) permit acestei Comunități să devină o punte de legătură în vederea recunoașterii reciproce a moștenirii spirituale, aspect subliniat prin cuvintele Crezului niceno-constantinopolitan „una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică”.
Scopul Comunității este acela de a promova dorința Papei Ioan Paul al II-lea în ceea ce privește necesitatea Bisericii de a respira cu ambii plămâni, cel occidental şi cel oriental. Călugării acestei comunități se află într-o situație privilegiată, întrucât harisma lor îi plasează într-un punct de intersecție unde tradițiile spirituale menționate anterior se pot întâlni pentru un dialog sincer și deschis. Frații noștri ortodocși pot intra în contact cu un stil de viață monahală foarte asemănător cu al lor și, în același timp, pot aprofunda o teologie maturizată atât în atelierele bizantine, cât şi în cele occidentale. În ceea ce îi privește pe romano-catolici, ei pot aprofunda spiritualitatea bizantină, dobândind astfel o viziune mult mai avizată asupra catolicității așa cum a fost ea înțeleasă de creștinismul timpuriu (unitate în diversitate, viziune repropusă de către Conciliul Vatican II). În urma unui astfel de demers, credincioșii romano-catolici ar învață să aprecieze bogăția spirituală a tradiției răsăritene. Recent, mânăstirea noastră de asemenea a atras frați și surori din Comunități Creștine de diferite confesiuni. Cunoașterea tot mai adâncă a Sfintei Scripturi și a Părinților Bisericii, mai ales a Părinților Deșertului, le oferă oportunitatea de a redescoperi profunzimea spiritualității creștine a Bisericii Primare nedivizate.
Aceste întâlniri ne ajută să ne înțelegem și să ne cunoaștem unii pe alții mai bine, să ne depășim prejudecățile și fricile, falsele concepții și iluziile, reușind să vedem în celălalt un iubit frate și soră în Hristos, deschizându-ne inimile pentru a înțelege mai bine rana diviziunii și dorința de a lucra pentru deplina unitate creștină așa cum Domnul Isus Hristos s-a rugat Tatălui la Cina cea de Taină: „ca toți să fie una, după cum Tu, Tată, ești în mine, și eu în tine, ca și ei să fie una”(In 17, 21).
Prin acestea, comunitatea noastră monastică promovează ecumenismul așa cum a fost el definit în cadrul Conciliului Vatican II: căutarea elementelor care unesc şi nu a celor care dezbină, căci: “E mult mai puternic ceea ce ne unește decât ceea ce ne desparte” (Fericitul Ioan Paul II, Ut unum sint, 20).