Despre noi

Comunitatea Monastică „Preasfânta Treime” este o mănăstire greco-catolică (de rit bizantin) de drept eparhial, din eparhia Lugojului, păstorită în prezent de Preasfințitul Alexandru Mesian. Situată într-un frumos peisaj de pădure din împrejurimile comunei Giroc, mănăstirea se bucură de aprox. 4 hectare de teren, cu o capelă de lemn și o casă cu patru chilii tot în aceeași structură, ce asigură o primă etapă a vieții mănăstirești. De asemenea, în luna iulie a anului 2013 s-au început lucrările de construire a primei clădiri mănăstirești (paraclis, chilii, trapeză, ateliere, bibliotecă) din Ansamblul Monahal.

Comunitatea caută să trăiască după izvoarele autentice ale monahismului oriental – Evanghelia și Biserica timpurie – și printr-o raportare permanentă la cuvântul Sfântului Spirit exprimat prin glasul Magisterului apostolic al timpurilor noastre. Pentru ca monahul să aducă roade și să le ofere celorlalți, este necesară căutarea neîncetată a echilibrului între vicisitudinile interioare şi exterioare ale vieții, a echilibrului între a tăcea şi a vorbi, între liturgie şi contemplație, solitudine și comunitate, clauzură și ospitalitate. Conștient fiind că a primit gratuit, tot gratuit trebuie să dea, păzindu-și în acelaşi timp, permanent, cu vigilență, comoara lăuntrică a inimii, viața lăuntrică în har.

Monahul, deci, trăiește potrivit poruncii iubirii în sens vertical (Dumnezeu) și orizontal (aproapele); a doua servește drept verificare a celei dintâi; el trăiește misterul prezenței Celui iubit nevăzut în credință, speranță și dragoste; se roagă neîncetat pentru toți și pentru toate necesitățile oamenilor; construiește zi de zi fraternitatea împreună cu ceilalți frați, după modelul familiei originare a Sfintei Treimi și al celei din Nazaret; păstrând permanent inima și mintea deschise, frații caută unitatea Spiritului, iertându-se reciproc și purtându-și unii altora poverile, în dragoste și respect unul față de altul, sub grija maternă a Maicii Domnului; simțindu-se aproape de săraci și de cei neajutorați, după modelul lui Isus, împărtășesc într-o oarecare măsură și refuzul lumii, dar sunt și conștienți că lumea n-ar putea supraviețui fără harisma monahilor, care – dacă este trăită autentic – nu e altceva decât suma exigențelor iubirii divine după măsura evangheliei lui Hristos. Monahii sunt deci foarte vulnerabili – ca și pruncii, ca și Isus; totodată sunt sprijiniți de har și de pacea Spiritului Sfânt și mângâiați prin prezența și rugăciunile Maicii Domnului. Ei trăiesc spiritul Fericirilor și rămân în priveghere, așteptând transfigurarea lumii întregi în lumina Învierii.

Acestea sunt idealurile la care aspiră Comunitatea noastră, ce rămâne deschisă („ospitalitatea sacră”) pentru toți cei pe care Domnul îi invită să împărtășească viața ei, în forma de retragere, în ajutorul în muncă sau în discernerea unei posibile vocații.