Întreaga noastră viață este formată din gesturi. Ele nu sunt doar simple semne prin care manifestăm ceea ce experimentăm la un nivel superficial sau senzorial (de exemplu usturimea datorată înțepăturii unei albine), ci sunt o cale de comunicare a interiorității noastre, a profunzimii în care sălășluiește inima noastră.
Viață noastră este compusă din gesturi. Multe și felurite gesturi. Gesturi care ne însoțesc cuvintele, care le confirmă sau le pun la îndoială. Nu este adevărat că cel mai mult apreciem acele persoane care „pun în practică” prin gesturi și acțiuni, cuvintele, ideile, crezurile lor?
Dar până să ajungem la idealuri sau la acele trăiri „adânci” pe care le purtăm în noi înșine, care uneori (sau, de fapt, de cele mai multe ori!) cer introspecție și o anumită educare a gesturilor (adică o aprofundare a semnificației vieții și acțiunilor noastre, pentru a „re”-ieși din noi în întâmpinarea celuilalt); ne trăim gesturile în toată spontaneitatea și simplitatea.
Gândiți-vă la un zâmbet, la o îmbrățișare sau chiar la un sărut. Sunt forme simple, umane, care exprimă căldură, apropiere, încredere, bucurie… Apoi sunt gesturile, uneori și ele spontane, ale lipsei bunătății, aproprierii, deschiderii noastre: încruntarea, întoarcerea capului/privirii când ne întâlnim cu cineva sau poate chiar lovirea cu palma (atitudine de mânie, de răzbunare sau dispreț).
Dovada cea mai clară că gesturile contează enorm este că ele ne dor (fie că recunoaștem sau nu!) sau ne dau aripi să zburăm către celălalt, cu celălalt spre Cel Iubit…
Acest limbaj al gesturilor, în primul rând, îl moștenim. El există dinaintea noastră. Noi putem să îl perfecționăm sau să îl înjosim prin atitudinea/caracterul nostru, dar rămâne pentru fiecare dintre noi ceva care ne depășește. Chiar dacă am putea schimba (în nebunia noastră modernă de a schimba după bunul plac realitatea…) ceva în acest limbaj, ar fi doar aspectul exterior… Am schimba, să spun așa, „literele” cuvântului iubire (și nu fiecare limbă are un cuvânt propriu identității sale culturale?), dar am experimenta cu toții „semnificația”, adică iubirea (cât de ușor comunicăm cu cei din culturi cu totul îndepărtate de noi prin gesturi simple, cotidiene?!).
Dar, dacă avem un „simț al bunului simț”, un fel de busolă interioară care să ne spună că soarele e corp celest imens care dă lumină și nu un cartof ce plutește prin cosmos sau o idee personală (așa zisul adevăr relativ – „doar al meu”), vom căuta să ne perfecționăm trăirea și, implicit, comunicarea.
Cred cu tărie că redescoperirea gesturilor sacre este o pedagogie divină, care ne învață și restabilește relațiile noastre cu: Dumnezeu, cu noi înșine, cu ceilalți, inclusiv și cu materia creată. Redescoperind limbajul sacrului, rugăciunea va deveni o reală comunicare cu Dumnezeu, dragostea față de aproapele va căpăta „sare” (vezi Sf. Pavel, Col 4, 6) și vom fi feriți de tot felul de bazaconii și absurdități în care fie ne închinăm copacilor, fie pisicilor sau chiar propriului buric („sinele nostru înalt”- egoism mascat într-o falsă și lamentabilă spiritualitate…).
Această teologie a gesturilor atât de comună, de „organică” nouă – ființelor dotate cu rațiune, voință și libertate – vine din taina creației noastre. Am fost creați după modelul, imaginea, icoana unui Dumnezeu persoană, unui Dumnezeu ce este Comuniune perfectă de Persoane – Iubire veșnică dăruită, primită, reciprocă.
Pentru a învăța această teologie nu avem nevoie de cine știe ce „aprofundări” ezoterice, teorii „cuantico-complicate” și pseudo-științifice, ci este de ajuns să privim la un tată și copilul său. Mai mult, însuși Dumnezeu – Tată, Fiu și Spirit Sfânt – așa ni se revelează, așa ne iubește, așa vrea să Îl iubim. De aceea, Isus revelându-ne tainele cele mai sublime ale Sfintei Treimi și Împărăției Cerurilor, nu s-a folosit nici de geometrie, nici de fizică, ci de povești care începeau astfel: „Un tată avea doi fii…”