Gesturi…

În această perspectivă, putem numi viața noastră de creștini ca o redevenire în a fi Copii[1], o reîntoarcere la Tatăl, o educație paternă și filială în care învățăm limbajul iubirii lui Dumnezeu și cum să dialogăm, să transformăm inclusiv lumea (deci nu numai pe noi înșine) în icoana Sfintei Treimi, în icoana Bisericii – a Mirelui și a Miresei, a Banchetului Ceresc, în care Dumnezeu se bucură de/în/cu fiii și fiicele Sale!

Și unul dintre semnele cele mai simple (aș zice banale, deși are o conotație peiorativă) este semnul Sfintei Cruci. Ce este crucea? Ce înseamnă? Cum este ea reprezentată și înțeleasă? La ce folosește (căci, noi modernii, suntem foarte practici…)? Nu ne facem, noi catolicii de rit bizantin, prea multe cruci și pentru absolut orice?

Dacă redescoperim esența vieții creștine, adică iubirea nebună a lui Dumnezeu care S-a răstignit pe o cruce pentru a ne salva de păcat (ceea ce tehnic înseamnă mântuire), adică a suferit în mod real pe un instrument de tortură, a ucis păcatul suferind o moarte nedreaptă, El – Cel cu totul neprihănit, nevinovat – și recunoaștem în această Cruce – izvorul vieții noastre veșnice, a harurilor ce curg necontenit (dacă le acceptăm), atunci prin practicarea conștientă a acestui semn vom experimenta mereu și mereu puterea transformatoare a lui Hristos. Fie că ne facem cruce când intrăm într-o Biserică (adică îl salutăm pe Dumnezeu, pe Hristos prezent în Chivot, prezent cu Trupul, Sufletul și Dumnezeirea Sa în Sfânta Euharistie), sau înainte de a mânca (binecuvântând și mulțumind pentru hrana noastră), sau înainte de un examen/ispită/pericol (invocând ajutorul de Sus și crezând cu tărie în Providență), sau ca rugăciune de eliberare (de ispite, de gânduri de la cel rău: obsesive, murdare, etc), sau când primim Dezlegarea (de păcate = iertarea) la Sfânta Spovadă prin semnul sfintei Cruci, atunci de fapt, noi ne însemnăm întreaga ființă (trup și suflet) cu Crucea lui Isus, îi aducem mărire și laudă lui Dumnezeu pentru dragostea Sa, ne încredem și sperăm în ajutorul Său. Crucea lui Hristos, voia plină de iubire a Tatălui pentru noi, semnul viu și puternic al Iubirii Dumnezeiești este pecetea speranței și a bucuriei creștinului ce proclamă în lume mesajul Evangheliei. Crucea e sărutul lui Dumnezeu ce mângâie și vindecă rănile și durerile noastre/a lumii întregi!

Sau credeți că Dumnezeu doar „ne crede pe cuvânt” și nu vrea să ne vadă și gesturile, dedicarea, faptele (Iac 2, 20.26)?! Să fim sinceri, în primul rând noi pe noi înșine nu ne „credem” pe cuvânt… Așa că, haideți să facem ceea ce spunem și să spunem ceea ce facem. Lumea să vadă mărturia aceasta simplă, încrederea noastră în Dumnezeu, acest semn făcut cu credință și nu din superstiție, să poată să recunoască în acest gest Prezența tainică a Celui Preaînalt, care ne ocrotește și ne duce (așa cum frumos spun imnografii bizantini) la limanul cel de mântuire.

Trăirea credinței cu toată ființa noastră: cu inima, intelectul, voința, libertatea, inclusiv cu trupul (nu uitați că Hristos a venit să ne mântuiască inclusiv trupurile, El însuși și-a asumat cu totul corporalitatea noastră – carnea noastră – și bucuria Paradisului o vom trăi, de vom fi vrednici, cu trupul și cu sufletul!) va deștepta în noi o poftă de viață adevărată, unificată. Vom deveni cu totul noi înșine, adică noi în Dumnezeu, Dumnezeu în noi și noi unii pentru alții… viața noastră va deveni, prin Cruce, izvor de viață (părtași fiind la Izvorul de Viață) pentru cei din jur.

Și tot ce vom face, de la rugăciunea personală și liturgică până la slujirea aproapelui în familie sau în societate, precum și orice lucrare, gest sau faptă va fi…

În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Spirit, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

 

[1] Cu majusculă, adică acei prunci de care Tatăl se bucură, pentru că Îl ascultă și Îi împlinesc voia, recunoscând în ea, binele lor suprem – fericirea veșnică – iubirea Tatălui.