Reflecție asupra gesturilor sacre

Gesturile sacre sunt asemănătoare celor din viața de zi cu zi: ele descriu ceea ce trăim în interior, dar și felul în care interacționăm cu semenii noștri. Acest limbaj al credinței ni-l însușim printr-o sumedenie de feluri, uneori inconștient, imitând sau repetând gesturile pe care cei din jurul nostru le fac, fără să ne gândim prea mult la semnificația lor, luându-le ca atare. Acesta este un prim pas în educația noastră creștină, la fel cum am învățat primele lucruri pe când eram mici: imitând, repetând oarecum mecanic, ce vedem în jur. Creștinul este chemat la maturitate în Hristos și există uneori ispita de a paragona ignoranța vârstei noastre fragede cu sărăcia în spirit. Creștinul se desăvârșește ajungând la plinătatea maturității în Hristos (Ef 4, 13) crescând în toate capacitățile sale spirituale și devenind, prin har, un copil al lui Dumnezeu. Asta înseamnă că tot ce am dobândit de mici de la părinți, bunici, etc. trebuie, cu trecerea vârstei și creșterea capacității noastre de înțelegere (atât spirituale, cât și raționale) să asumăm, să interiorizăm și să aprofundăm tot ceea ce facem și tot ceea ce ne reprezintă ca fii ai lui Dumnezeu. Suntem astfel invitați la reflecție, la a depăși un anumit automatism al rugăciunii și la a intra mai profund în misterul credinței, în a medita și contempla la chemarea noastră, la a trăi activ și conștient viața de har.
În momentul în care ne „resetăm” mintea distrasă și focalizăm atenția sufletului asupra a ceea ce ne înconjoară (Biserica, lăcașul de cult, persoanele, etc.) și ceea ce se întâmplă (rugăciunea, cuvintele, gesturile, mișcările, etc.) învățăm să vedem „dincolo de văl” (de aparențe), ne exersăm ochii spirituali pentru a surprinde mișcarea Spiritului.
Să ne oprim un pic și să medităm asupra câtorva din elementele cele mai comune ale vieții noastre de creștini: gesturile sacre.
Care sunt gesturile care ne colorează și definesc experiența religioasă (rugăciunea)? Enumerăm doar câteva: semnul Sf. Cruci, îngenunchierea, sărutarea icoanelor, metaniile și prosternările, plecarea capului, aprinderea lumânărilor, etc.
Ce înseamnă ele? Ce trăim atunci când le săvârșim? Ce exprimă ele despre interioritatea noastră? Ce transmit/comunică în relația noastră vie cu Dumnezeu? Cum interacționăm (ca popor al lui Dumnezeu) atunci când ne rugăm în comun, mai ales la rugăciunea liturgică? Trăim gesturile și rostim cuvintele conștient, din inimă, cu credință? Percepem efectul lor asupra sufletului nostru? Cât de des practicăm gesturile acestea în rugăciunea personală (când suntem singuri)? Ne rușinăm să ne exprimăm credința în public prin aceste gesturi simple, dar profunde? Simțim nevoia de o rugăciune cât mai concretă, mai „întrupată”; în care nu doar mintea și inima, dar și trupul să participe?
Oare dacă ne-am pregăti pentru rugăciune, prin depărtarea „de toată grija cea lumească” (cum ne rugăm la Heruvic, în timpul Sf. Liturghii), prin a ne focaliza atenția pe „unum necessarium” – pe unicul lucru necesar (rugăciunea, relația personală cu Dumnezeu) și am face aceste gesturi conștienți că EL, Dumnezeu este cu noi, ne vede, ne aude, ne atinge cu harul Său, oare nu am dobândi ,în timp, trezvia spirituală?
Într-un „număr viitor” vom medita la aceste gesturi pornind de la experiența omului biblic, așa cum este ilustrat în Sfânta Scriptură. Până atunci, vă invităm (vă provocăm chiar!) să descoperiți cum gesturile acestea simple, „de zi cu zi”, pot să vă schimbe viața și vă aducă mai aproape de Dumnezeu!